newsinpictures

Scriu cu o oarecare întârziere despre clásico, pentru că am aşteptat că serotonina să revină la parametri normali. Privind meciul la pub (sună englezit, dar chiar am pe aproape un pub care serveşte Guinness la halbă) mi s-a întâmplat un lucru ciudat: în tot fumul de ţigară, ciocnitul de halbe şi banterul inerent au fost câteva minute aproape hipnotice, fixate de acele două călcâie consecutive, în care hărmălaia s-a oprit. N-a spus-o nimeni dar o gândeam toţi: „Frate, tu vezi ce se întâmplă?”

Toţi am avut senzaţia că suntem martori la ceva unic, care se întâmplă la un alt nivel decât norma cu care eram obişnuiţi. A doua zi, am revăzut meciul, am citit cronicile, şi bănuiala mi s-a confirmat: fusese cea mai vădită demonstraţie colectivă de superioritate din fotbalul modern, comparabilă doar cu primele 20 de minute din turul cu Arsenal. Pure fuckin’€™ class, nec plus ultra, caviarul Beluga al fotbalului.

Într-un articol excepţional, despre care unii au spus că e cea mai bun bucată de jurnalism sportiv american, David Foster Wallace definea ceea a intrat în jargonul tenisului drept „Federer moments”:

„Almost anyone who loves tennis and follows the men’s tour on television has, over the last few years, had what might be termed Federer Moments. These are times, as you watch the young Swiss play, when the jaw drops and eyes protrude and sounds are made that bring spouses in from other rooms to see if you’re O.K.

The Moments are more intense if you’ve played enough tennis to understand the impossibility of what you just saw him do.”

Acelaşi lucru se întâmplă de câţiva ani cu Barça. Viziunea lui Xavi, flerul lui Messi sau autoritatea lui Puyol furnizează împreună ceea ce s-ar chema „momentele Barça”. El Clásico a fost o supradoză de astfel de momente. David Villa, Messi şi Xavi au primit toţi 9 în L’€™Equipe, o notă pe care francezii o dau o dată la câţiva ani.

Pentru un neutru, fotbalul nu poate fi cu mult mai frumos decât a fost luni seară. Dar ce neutru mai sunt eu, când îmi place atât de mult echipa asta?

În primul rând, îmi place Barça pentru că e o instituţie construită pe mândria rezistenţei anti-fasciste. Îmi place aluzia la democraţie a sistemului cu socios şi faptul că directorii clubului nu sunt plătiţi pentru munca lor. Îmi place ideologia din spatele fotbalului, antagonismul la filozofia madridistă că totul are un preţ.

„If Barça were going to hire an untested young coach, a beloved former player for the club, and shower him with faith and support, Madrid were going to hire a successful outsider and keep him beholden and terrified. If Barça were going to build a team carefully around a specific, articulated style of play, Madrid were going to build a team by devouring superstars and foaming in a sea of money. If Barça were going to make themselves a joyful superpower, dedicated to openness and beauty and everything else Més que un club is supposed to represent, Madrid were going to abandon all pretense of valuing anything but crushing their opponents at soccer.”

Un domn care ştie mai mult fotbal decât noi toţi la un loc, recunoştea recent că Barcelona e modelul de urmat:

„Barcelona is the role model. It is a model for players and holds a philosophy that I like. It is the model to follow.”

Dar mai ales, îmi place echipa de acum. Vreau ca ea să ia titlul în Spania şi Liga Campionilor, pentru că e o echipă teribilă, joacă un fotbal estetic şi ludic în acelaşi timp, care nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum.

Cu toate astea, nu ţin cu Barça în sensul clasic, până la moarte şi dincolo de ea. Peste 15 ani, când Iniesta se va îngriji de o grupă de pitici la cantera, o să-mi fie egal cine ia titlul în Spania. Dar până când echipa asta va începe să joace la fel de unidimensional ca toate celelalte, neutralitatea mă obligă sa țin cu ei.

Pare contraintuitiv, dar arătaţi-mi un neutru căruia să nu-i placă Barça. Sunt o specie rară, pentru că e ceva în jocul catalanilor care îţi captează atenţia şi imaginaţia. Deşi n-or s-o recunoască, haterii Barçei sunt exclusiv cei care au fost călcaţi pe coadă de catalani într-un anumit punct al existenţei lor.

Madrileni care îţi spun că fotbalul n-ar avea haz dacă toate echipele ar juca precum rivalii lor. Gooneri încă traumatizaţi după dubla din sezonul trecut, care se amăgesc că Messi n-ar mai fi Messi dacă îl scoţi din La Liga, dar care se dezumflă când îşi dau seama că argentinianul iar a ieşit golgheter în Liga Campionilor.

Mancunieni încă măcinaţi de impotenţa din finala de la Roma care te întreabă mereu unde ar fi Messi fără Xavi, Xavi fără Iniesta, sau Pep fără toţi la un loc. Vorba lui Ray Hudson: „Who cares? Just enjoy it, man!”

Sursa foto: Flickr, Francisco Vargas – Haripako

George Best a fost primul superstar modern pe care l-a avut fotbalul – vârful de lance al avangardei care a făcut din jucătorii de fotbal icoane ale culturii pop. Renunţând la şorţurile caraghioase ale anilor ’50, un fotbalist avea pentru prima oară acel şarm care combina lumea sportului cu cea a modei şi a muzicii.

Remarcat la 15 ani de un scouter al lui Manchester pe maidanele din Belfast, Best a fost chemat să dea câteva probe. A fugit înapoi în Irlanda după o zi de cantonament, răvăşit de dorul de casă. Tatăl sau Dickie a fost nevoit să-l sune pe Matt Busby, arhitectul marii echipe a lui Man U de după Război, şi să îl roage să îi mai dea o şansă puştiului slăbănog. Protejat de blândeţea patriarhală a antrenorului, Best s-a întors şi a rămas să scrie istorie pe Old Trafford.

A debutat la 17 ani, în 1963, împotriva lui West Brom. Accelerările scânteietoare şi driblingul flamboaiant l-au impus instantaneu în prima echipă. Iată descrierea pe care i-o făcea Brian Glanville la vremea respectivă:

„remarcably balanced, modest and self-contained, and, like Stanley Matthews before him, a model of thrift who puts most of his money in the building society, lives in digs, and goes to the pictures twice a week” (Sunday Times, 3 ianuarie 1965).

E un portret care nu anticipează în nici un fel fragilitatea de mai târziu.

În acelaşi an, abia intrat în prima echipă, Best a stat de vorbă cu un alt mare jurnalist englez, Hunter Davies. La 19 ani, George Best era un puşti timid care abia îşi făcuse curaj să între în vorba cu fetele, le scria de câteva ori pe săptămână părinţilor, strângea banii din prime, nu fuma şi mai ales nu obişnuia să bea. Exact patru decenii şi un transplant de ficat mai târziu, versiunea răvăşită de alcool a acestui puşti se stingea pe patul unui spital londonez. Ultimele sale cuvinte: Nu muriţi ca mine!

Revenind. La mijlocul anilor ’60, Best îşi construia treptat reputaţia unuia din cei mai buni atacanţi ai vremii. Unul din elementele cheie ale mitologizării sale a fost rolul jucat în victoria cu 5-1 a lui Man Utd din deplasarea de la Lisabona. A doua zi, Daily Mirror îl numea „cel mai tânăr candidat la rolul de Rege al Fotbalului European”. Două sezoane mai târziu, în 1968, Manchester United întâlnea din nou Benfica lui Eusebio într-o finală epică desfăşurată pe Wembley. Până în ziua de azi, primul XI aliniat atunci e considerat cel mai bun din istoria clubului englez. Într-o demonstraţie desăvârşită de îndemânare şi pasiune, Man Utd şi-a strivit adversarii cu 4-1. Best marcând un gol. Avea să fie apogeul demonstraţiilor de fotbal magic arătat de Best.

După acel meci, totul s-a destrămat. Matt Busby, antrenorul care îi fusese ca un tată până atunci, s-a retras. Rătăcit, Best a căutat răspunsuri pe fundul halbelor de Guinness şi a adoptat jemanfişismul de playboy care l-a făcut notoriu. La începutul anilor ’70, Best era deja un hedonist feroce, pe jumătate alcoolic, afemeiat şi client al taboidelor. Devenise peştişorul de aur captiv într-un acvariu, şi o naţie întreagă îi urmărea fiecare mișcare. Încă se antrena relativ din greu, încă marca relativ des, dar linia dintre viaţa personală şi cariera de sportiv era din ce in ce mai greu de tras. În scurt timp, obiceiurile nocturne i-au copleşit cariera, iar plăcerea de a juca fotbal dispăruse aproape complet. Plecat de la Manchester, avea să mai prindă câteva contracte în ligi exotice, dar fapt e că la 27 de ani era ca şi terminat.

Georgie Best a fost întruchiparea perfectă a mitului sportivului talentat subjugat de cultul trăirii clipei. Acel champagne-lifestyle brevetat de Best l-a condus către o promiscuitate, în care virilitatea era dată doar de statutul social. Filozofia lui Best e rezumată cel mai bine de acel citat care apare acum pe tricourile fanilor: „Am dat o grămadă de bani pe băutură, femei şi maşini rapide. Restul i-am cheltuit aiurea”. Ca un mare deget mijlociu arătat lumii, Best îşi făcea de cap prin cluburile vremii, se ascundea câte trei zile în apartamentul unei Miss World iar sâmbăta dezmembra de unul singur o echipă în Cupă.

Preţul popularităţii lui Best a fost violenţa gratuită cu care a avut de-a face, dar despre asta n-o să se facă prea multe tricouri. Nu era săptămână în care Best să nu fie atacat într-un pub, pentru simplul motiv că era faimos. Iată-l povestind consecinţele unei reclame la o firmă care făcea cârnaţi:

„I ended up getting în fights în the street with people who didn’€™t eat sausages, and, being an Irishman, I don’€™t mind fighting. I’€™ll fight any wanker. I got into so much trouble and ended up getting arrested and going to prison beacause people wanted to come up and fight”.

Bobby Keetch povestea că se plimba cu Best prin West End când un dement a venit şi l-a pocnit din senin: „That’€™s because my girlfriend fancies you”. Tot în Londra, într-un pub din Picadilly Circus, a primit o halbă care i-a spart capul în trei locuri doar pentru că nu semnase niciodată cu Liverpool. A ajuns la spital cu capul înfăşurat în prosoape pentru a opri hemoragia. Doctorul l-a cusut, dar a vrut să-l ţină pestă noapte pentru nişte radiografii. „Don’€™t bother with that, I’€™m Irish” i-a răspuns Best.

Circulă mai multe anecdote referitoare la George Best, însă una din ele prinde perfect acel mare „what if?” in care e învelită cariera irlandezului. Se spune că un băiat care se ocupa cu room-service-ul a intrat în camera lui Best, găsindu-l pe acest în pat cu Miss World-ul vremii, o frapieră de şampanie şi teancuri de lire câştigate la cazino. Dezamăgit de irosirea obscenă a talentului care se desfăşura în faţa ochilor săi, chelnerul l-a întrebat: „Georgie, where did it all go wrong?” Sunt tot felul de referinţe la această întrebare genială, una din ele fiind piesa polonezilor de la Myslowitz.

Sursa foto: Flickr, Rongem Boyo.

Stârnit de COYS şi de verva care anticipează derby-ul nord-londonez m-am întors la o carte superbă care se ocupă de istoria lui Arsenal. Dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi acest mamut de articol, veţi avea o idee despre începuturile unuia din cele mai fermecătoare cluburi din Anglia.

Mulţi dintre fani recenţi ai lui Arsenal îşi percep clubul favorit ca un bastion al fotbalului pur într-un sport care se predă încetul cu încetul şeicilor şi rigidităţii tactice. Astăzi Arsenal se confundă cu Wenger şi implicit cu viziunea sa cavalerească şi poetică asupra jocului.

Cu atât mai neverosimile vor părea atunci poveştile despre începuturile echipei, care descriu un club infam, cu o reputaţie pentru potlogării. Milwall a început să cânte „no one likes us, we don’t care” în anii ‘€™70, dar Arsenal e echipa care a brevetat acest etos cu aproape un secol înainte.

Primii ani -€“ scoţienii de la fabrica de armament

David Danskin, un scoţian care lucra la fabrica de armament Woolwich din sudul Londrei, şi-a întrebat colegii într-o zi, dacă n-ar avea chef să joace fotbal, după program. S-au strâns 15 flăcăi, fiecare a pus sixpence ca să cumpere o minge şi asta a fost crisalida din care s-a născut fluturele căruia azi îi spunem Arsenal.

Băieţii aveau o minge, dar n-aveau un nume, un echipament sau un teren. Pentru primul meci au traversat Tamisa după o zi de muncă şi au învins cu 6-0 o echipă care se chema Eastern Wonderers. După meci s-au oprit la un pub, Royal Oak, al cărui nume l-au împrumutat devenind Royal Arsenal.

„Roialii” erau o echipă de scoţieni voinici şi mustăcioşi, care purtau la meciuri bocancii cu tălpi de fier cu care veneau din fabrică. Alienaţi de regulile fabricii, care le interziceau să discute în timpul programului, „roialii” ieşeau de la muncă, serveau un prânz lichid şi se puneau pe cotonogit adversari. Era 1887, o vreme în care oasele trosneau iar iarba era înroşită după bătăile din timpul meciului.

Woolwich Arsenal -€“ trecerea la profesionism

Ghidaţi de clarviziunea şi determinarea unuia dintre fondatori, Jack Humble, Royal Arsenal a înţeles ca nu poate supravieţui atâta timp cât nu-şi plăteşte jucătorii, la fel cum fac cluburile din nord. Clubul a trecut la profesionism, devenind Woolwich Arsenal, şi atrăgându-şi eticheta de trădători din partea vecinelor din sud, care încă aderau la crezul corintian al amatorismului.

Exclusă din toate competiţiile Sudului, Woolwich nu mai avea cu cine să joace. Dacă nu era dispreţuită destul în Londra şi Kent, Woolwich s-a alăturat competiţiei nordice, care a primit-o în Second Division.

Pentru nordici, lunga călătorie cu trenul până în Londra era „o vizită anuală în iad” aşa cum a fost descrisă la vremea respectivă în Newcastle Echo. Tunarii jucau pe Manor Ground, o păşune din apropierea canalului de deşeuri a fabricii, care puţea a tot soiul de chimicale toxice. Suporterii erau muncitori din fabrică, care după câteva pint-uri, se apucau să birjărească jucătorii adverşi şi arbitrii, tratament care-i înspăimânta pe oaspeţi.

În 1893, Jack Humble, un adevărat vizionar pentru timpul sau, a intuit sfârşitul fotbalului, ca joc al clasei muncitoare. Banii nu mai ajungeau, aşa că Humble a transformat clubul într-o societate pe acţiuni, o găselniţă fără precedent pentru acea vreme. Încă o decizie care a amplificat dispreţul suporterilor londonezi.

Kentish Independent avea să primească o scrisoare care protesta împotrivă amestecării fotbalului cu afacerile: „Finanțarea unui club de fotbal ar trebui lăsată la îndemână oamenilor muncii şi a celor care se pricep. E clar că dacă le permitem contabililor să ne conducă clubul, facem un pas înapoi.”

A venit însă războiul Boer, din Africa de Sud, în timpul căruia Arsenal a fost lăsată fără majoritatea suporterilor şi jucătorilor. După-amiezile de sâmbătă erau acum rezervate orelor obligatorii de lucru peste program. Audienţele scăzuseră până la 2.000 de specatatori, în timp ce Tottenham devenea primul club neprofesionist care câştiga Cupa în martie 1900.

20.000 de londonezi exataziati i-au aşteptat pe Spurs la întoarcerea în Londra. Directorii lui Arsenal începeau să înţeleagă, ca pe termen lung, această aură de echipă antipatică nu le va permite să ţină pasul cu Spurs şi Chelsea, aristocraţii fotbalului din Londra.

Henry Norris -€“ primul ţar al fotbalului

Aici intră în scenă Sir Henry Norris, care a rămas până azi motivul principal pentru care lillywhites îi urăsc pe tunari. Norris, un self-made-man care a făcut avere din terenuri şi construcţii, a fost primul ţar adevărat pe care l-a avut fotbalul. Din 1910 când a pus mâna pe Arsenal, Norris a declanşat un lung şir de malversaţiuni şi intimidări, toate cu un singur scop: să facă din Arsenal cea mai bună echipă din Insulă.

Dezamăgit că Arsenal are de patru ori mai puţini spectatori la meciurile de acasă decât Spurs şi Chelsea, Norris a încercat să formeze un super-club prin fuziunea tunarilor cu Fulham, al cărui director era deja. Liga l-a împiedicat să facă asta, singură dată când avea să îi stea în cale, lăsându-l pe Norris şi mai îndârjit să facă din Woolwich Arsenal un club mare. La fel că predecesorii săi, el a înţeles că Manor Ground, terenul mereu inundat şi puturos, nu poate strânge niciodată prea mulți spectatori.

La începutului în 1913 Kentish Independent titra cu litere de-o şchioapă: ARSENAL MOVE TO THE OTHER SIDE OF LONDON. Norris a avut nevoie de tot tupeul şi toate relaţiile politice ca să facă posibilă o mutare atât de îndrăzneaţă. Arsenal a abandonat sudul cenuşiu şi s-a mutat în N5, câteva mile mai jos de Tottenham. Evident, mutarea i-a descumpănit pe fanii adevăraţi ai lui Arsenal, cei din preajma fabrici de armament. Presa locală a fost asaltată de scrisori care înfierau decizia „capitalistului fără inima” Henry Norris:

Mr Norris had decided that financial gain was more important that protecting our club. He is making a mistake. You cannot ‘€™franchise’€™ a football club a€“ Woolwich Arsenal must stay near Woolwich. Would Norris advocate moving Liverpool to Manchester? People like him have no place in Association Football.

Până la sfârşitul anului, Arsenal se mutase pe Highbury şi reuşise să jignească pe toată lumea făcând asta. Avea totusi să fie un mizilic faţă de următoarea manevră a lui Norris.

Promovarea prin vot – escrocheria secolului în fotbalul englez

A venit războiul şi, între 1915 şi 1918, fotbalul a luat o pauză în Anglia. După ce investise o avere în echipă şi într-un stadion nou, pe Norris îl aştepta o luptă crâncenă pentru promovare. N-avea însă răbdare să aştepte un sezon întreg. Ce a urmat e cunoscut azi drept cel mai mârşav şi petulant negoţ din istoria fotbalului englez.

Comitetul care conducea liga engleză hotărâse lărgirea primei divizii de la 20 la 21 de echipe. O decizie cu care Arsenal, care terminase pe locul 5 înainte de război, nu avea nimic de-a face. Chelsea şi Spurs, retrogradatele teroretice urmau să fie pasuite, sau dacă nu, Wolves şi Birmingham, locurile 3-4 în ligă secundă, aveau o şansă. Încă o dată, intră în scenă Henry Norris.

Patronul tunarilor, devenit Sir între timp, a discutat separat cu fiecare din membrii comisiei (mai puţin cel de la Spurs evident) şi i-a convins, ajutat şi de nişte pungi de hârtie maro, că Arsenal ar fi o echipă mult mai potrivită pentru prima divizie. Norris a fost isteţ şi a a asigurat-o pe Chelsea că îşi va primi păsuirea atâta timp cât votează împotriva lui Spurs.

Obrăznicia lui Norris a mers până la a trimite o scrisoare comisiei, în care pleda pentru cauza lui Arsenal, argumentând că tunarii îşi merită locul în elită „for their long services to league football”. Promovare pe criterii de vechime, vasăzică, ignorând faptul că Wolves erau mai bătrâni că ei. S-a ajuns la vot unde Arsenal a promovat în daună lui Tottenham cu 18-8.

În anii care au urmat, ura Spurşilor pentru tunari a devenit făţişă. Bob Wall, director general la Arsenal in anii ’20, povestea: „Drumurile şi puburile dintre Highbury şi White Hart Lane era locuri periculoase la vremea aia. Suporterii erau la cuţite, la propriu, adesea înainte şi după meciuri.” Norris a continuat să împartă plicuri în stânga şi în dreapta până când comisia s-a săturat şi l-a interzis pe termen nelimitat din fotbal. S-a întâmplat în 1928, când Spurs se băteau la retrogradare, şi Norris a încercat să le dea un brânci indemndandu-şi băieţii s-o lase mai moale împotriva celorlalte candidate la retrogradare.

Asta ar fi povestea primelor trei decenii ale clubului pornit de doi muncitori dintr-o fabrică de armament, care astăzi are suporteri în toate zările. E ciudat că o echipă de care ţi-e atât de uşor să te îndrăgosteşti astăzi era atât de detestabilă la trecerea dintre secole.

În orice caz, goonerii nu simt nici un fel de ruşine, ba chiar se mândresc cu acest trecut incomod deşi nu rimează cu imaginea middle-class pe care o proiectează astăzi Arsenal. Asta e istoria lor şi n-are rost să încerce să o pudreze! Capitolul următor, cel al magnificei echipe clădite de Herbie Chapman, nici n-ar avea nevoie de aşa ceva, dar despre asta o să vorbim altă dată.

Sursa: Jon Spurling, Rebels for the Cause – The Alternative History of Arsenal Football Club.

Sursa foto: www.arsenalnewstoday.com