Sentimentalismul lui Wenger o costă pe Arsenal

După celebra lovitură de kung-fu, Cantona a ţinut o conferinţă de presă în care a spus doar atât:

When seagulls follow the trawler it is because they think sardines will be thrown into the sea.

După care s-a ridicat şi a plecat. Pescăruşii sunt jurnaliştii, care urmăresc bărcile de pescuit, adică jucătorii, în speranţa că o să le pice şi lor o sardină, adică un citat bun de pus în ziar.

E o metaforă care explică de ce conferinţele de presă au devenit atât de banale. Antrenorii spun aceleaşi lucruri pe care le-au spus etapa trecută, luna trecută, sezonul trecut. E un soi de limba de lemn care protejează echipa de mai multă atenţie decât e nevoie.

Nostalgia după Van Persie

Wenger cunoaşte jocul ăsta şi-l joacă la fel de bine ca oricine, dar mă tot gândesc la câteva lucruri pe care le-a spus vineri, înaintea meciului cu Man City. Primul e că lotul e aproape complet. Păi dacă e complet, ce caută Arsenal pe şase?

Al doilea lucru interesant a fost că îl vede pe Fabregas revenind la Arsenal cândva. Iar al treilea, că Van Persie a făcut bine că s-a dus la United pentru că la City s-ar fi pierdut printre atâţia atacanţi buni.

Nu e nimic neadevărat şi nici măcar controversat în ce a spus Wenger. Dar e ceva ce te-ai aştepta să auzi de la tatăl lui RVP, nu de la antrenorul echipei de la care a plecat. După opt ani de zile la capătul cărora a făcut din olandez cel mai bun atacant central din Premier League, Wenger lasă impresia că încă îi vrea binele lui Van Persie. Problema e că din momentul în care a pus cerneala pe contract, binele lui RVP e răul lui Arsenal.
[cleeng_content id=”205231880″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sentimentalismul lui Wenger

Wenger e un domn. Un gentleman loial oamenilor şi ideilor în care crede. Dar câteodată mă întreb dacă asta nu lucrează împotriva lui. Tactic, crede atât de mult în acest fotbal bazat pe posesie încât joacă acelaşi sistem de ani de zile. Un sistem care ignoră şi nu se mulează niciodată pe aşezarea adversarului.

N-a făcut-o nici măcar împotriva Barcelonei, despre care şi Roberto Martinez spune că e singura echipă care te obligă să te adaptezi:

I think Barcelona are the only team in the world against whom you’re allowed to compromise your approach. They play every game on their terms.

Când vine vorba de jucători, Wenger e mai sentimental decât alţi antrenori. Cine ar fi avut răbdarea pe care a avut-o Wenger cu Almunia, cu Diaby sau cu Rosicky? Mai important, ce alt club are structura salarială “socialistă” de la Arsenal?

Arsenal nu-şi permite să plătească salarii mari jucătorilor buni pentru plăteşte salarii mari jucătorilor mediocri. Rosicky, Arshavin şi Mertesacker iau £80k pe săptămână. Gervinho, Chamakh şi Santos câte £60k.

Manchester United nu plăteşte salarii cu mult mai mari dar se bate an de an la campionat şi Liga Campionilor. Asta tine de pragmatismul lui Sir Alex Ferguson, care face toate lucrurile pe dos faţă de Wenger.

Pragmatismul lui Alex Ferguson

SAF s-a întâlnit recent cu Sir Dave Brailsford, antrenorul echipei britanice de ciclism care a luat opt medalii de aur la Olimpiadă de la Beijing. Având câţiva sportivi trecuţi de vârful carierei, Brailsford l-a întrebat ce să facă pe scoţian, care ştie una-alta despre schimbul de generaţii.

Sfatul lui Fergie a fost simplu: “Scapă de ei”! La fel cum făcuse la rândul lui cu Beckham, Phil Neville, Roy Keane, Wes Brown sau O’Shea.

Tactic, lucrul care-l defineşte pe SAF e acelaşi pragmatism. Fergie nu e prizonierul unei anume filozofii de joc, a unei viziuni poetice despre cum trebuie jucat jocul ăsta. Trimite mereu altă echipa în teren, caută să exploateze slăbiciunile adversarului şi nu se fereşte să experimenteze.

Îl pune pe Rooney să facă munca de jos, joacă cu două aripi sau cu romb la mijloc, termină meciurile cu patru atacanţi sau cu niciunul. SAF nu e un inovator, un romantic, ci un antrenor care nu se dă înapoi de la nimic. Nici tactic, nici în vestiar, nici în relaţia cu jurnaliştii.

Da, câteodată poate fi un rechin resentimentar şi lipsit de compasiune. Dar ce l-a ţinut în fruntea lui Manchester United mai bine de un sfert de secol e că nu lasă inima să-i afecteze judecata. Lucru care de câţiva ani încoace nu se mai poate spune despre Wenger.[/cleeng_content]

Sursa foto: dyobmit

Lehamite de stadion

Am avut ani buni abonament în tribuna B la Poli Iasi. Ca mai toate lucrurile când aveam 18 de ani, mersul la stadion se întâmpla din inerţie. Îmi plăcea fotbalul, stadionul era un pic mai sus de blocul meu şi asta era de ajuns.

Fotbalul era mizerabil dar dacă nimereai lângă unul din ăia care termină meciul răguşit aveai şansa să râzi. Atâta ştii, atâta faci.

De când am venit din Anglia, am fost o singură dată pe stadion în trei ani jumate, la un meci cu Bacăul în B. Când trăieşti bucuria autentică a unui meci civilizat, barbaria de la noi nu mai are farmec. Te întrebi ce ţi-o fi plăcut de la bun început la locul ăsta de care acum ţi se face lehamite.

Lehamite de un campionat corupt în care echipele se mută ca rulotele de la Cluj la Ploiesti, de la Ploiesti la Giurgiu. Lehamite de struto-cămilă care a ieşit când Tricolorul Breaza s-a mutat în Copou. Lehamite că în 2013 un oraş care n-are spital de urgenţă finanţează un club de fotbal din bugetul local.

Lehamite de toată experienţa mersului la meci. De înghesuială, de stewarzi cu aer de smardoi, de valurile de seminţe, de fanaticii abrutizaţi din jur şi scatologiile pe care le latră. Ajungi să-ţi dai seama că aia din teren nu-i echipa ta şi ăştia din tribune nu-s oamenii tăi. Pleci de pe stadion murdar la cap şi la suflet. Ce rost mai are?

N-o fi dracul atât de negru peste tot. Bănuiesc că la Cluj, la Timisoara şi chiar pe Arena Naţională meciurile se trăiesc mai frumos. Sau nu. Dar stadioanele din România îmi lasă impresia că au devenit supape de refulare ale mahalalei de care e mai bine să te fereşti.

Vă întreb: ce rost mai are? De ce (nu) vă mai duceţi la meciuri?

Sursa foto: Rami â„¢

Curioasa carieră a lui Demba Ba

Noul atacant al lui Chelsea are o istorie mai sinuoasă decât Trans-făgărăşanul.

Plecat de jos

Demba Ba s-a născut în Sèvres, o suburbie a Parisului, într-o familie senegaleză cu şapte copii. A jucat în copilărie la echipe mici de prin preajmă. La 19 ani era mijlocaş defensiv şi nu avea un contract profesionist. A dat probe la Lyon şi Auxerre, care l-au respins pentru că nu trecuse printr-o academie de fotbal.

I was like Patrick Vieira. I was technically good, natural, big and strong, but I didn’t like a tackle. I have never really liked defending, chasing people. Tackling like Cheick (Tiote), for example. I couldn’t do that.

Când joci la închidere dar nu-ţi place să faci alunecări, drumul în fotbal e terminat înainte să înceapă. Cel mai bun prieten al lui, care i-a devenit impresar, şi-a dat seamă de asta.

Rebrănduit ca atacant, Ba a traversat Canalul Mânecii şi a dat probe la Watford şi Barnsley, în ligile inferioare. Watford îi promisese deja un contract pe un an când antrenorul Ray Lewington a fost dat afară şi afacerea a căzut. Ba trebuia s-o ia de la capăt.
[cleeng_content id=”756648705″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Turul Europei

A continuat să dea probe în mai multe ţări, dar a semnat până la urmă cu Rouen, în a patra divizie franceză. Ba marchează meci de meci în primul lui sezon şi atrage atenţia lui Mouscron, echipă belgiană de primă divizie care îi oferă primul contract profesionist din carieră.

După doar câteva meciuri îşi rupe tibia şi ratează aproape tot sezonul. Revine în ultimele meciuri şi marchează aproape la fiecare apariţie. Pre-sezonul următor îl face tot cu Mouscron, dar în august semnează cu Hoffenheim, care juca în Bundesliga 2.

Hoffenheim promovează după un retur fabulos, cu 12 victorii în 17 partide. Ba şi Obasi sunt golgeterii echipei cu o duzină de goluri fiecare. Urmează acel sezon de poveste al lui Hoffenheim în Bundesliga, care termină turul pe primul loc dar clachează în a doua parte a campionatului.

Germany is one of the best countries in the world to live, the football is brilliant, all the stadiums are full every week, and the football is good. But from the beginning, for me, the target was always the Premier League.

Ofertele pentru Ba încep să curgă pe adresa clubului. Senegalezul se înţelege întâi cu Stuttgart şi apoi cu Stoke dar nu trece examenul medical. Întrebat ce s-a întâmplat, antrenorul lui Stoke Tony Pulis spune că medicii au găsit ceva care s-ar putea să creeze probleme mai târziu.

Premier League

La inceptului lui 2010, Demba Ba ajunge în Anglia la West Ham United, care-i dă un contract bazat pe numărul de meciuri jucate, din cauza problemelor la genunchi. Cele şapte goluri în 12 partide n-o salvează pe West Ham de la retrogradare dar sunt de-ajuns ca să-l ţină în Premier League pe senegalez, care semnează cu Newcastle.

I didn’t want to leave West Ham but the desire to play in the Premier League was probably higher. After five months in the Premier League and getting the taste for something, you just want to keep it going, so I had to leave.

Ce a urmat ştie toată lumea. Ba a impresionat în primul sezon la Newcastle, terminat de coţofene pe locul 5. Sezonul ăsta trupa lui Pardew s-a scufundat, dar asta n-a afectat randamentul lui Ba, care a marcat 13 goluri în 20 de partide.

Clauza de reziliere de doar £7m (din care jucătorul încasează £2.5m!) a fost activată de Chelsea în primele zile ale mercato-ului din iarnă.

După un început de carieră obscur în care nimeni n-a ştiut exact de ce e în stare, la 27 de ani Demba Ba ajunge la unul din cele mai mari cluburi din lume.[/cleeng_content]

Surse: BBC, Daily Mail, WhoScored. Sursa foto: Angel Hernandez.

Cinci jucători subapreciaţi

Yaya Toure cară mingea cu o energie nebănuită la un dulap de fotbalist. Despre Cazorla n-o să aflăm niciodată dacă e stângaci sau dreptaci. Iar Van Persie vede culoare de şut unde n-ar fi trebuit să fie nici unul. Calitatea jocului lor e atât de pronunţată încât sunt priviţi unanim ca fiind printre cei mai buni din lume.

În acelaşi timp, alţii îşi fac treaba într-un mod remarcabil, dar trec pe sub radar pentru că joacă la echipe mici sau sunt prea bătrâni. Iată cinci nume care merită mai multă apreciere:

Asmir Begovic – într-un sezon în care numele mari au dezamăgit, bosniacul a reuşit să atragă atenţia lui Manchester United şi Liverpool prin evoluţiile solide în poarta lui Stoke. Begovic (44) a scos mai multe mingi decât Hart (27) şi a făcut o singur eroare faţă de trei ale lui Cech. Nu ştiu dacă va pleca chiar din ianuarie, dar nici nu mă aştept să mai mai rămână prea mult sub comanda lui Pulis.

Angel Rangel – când Roberto Martinez l-a adus la Swansea în 2007, Rangel avea deja 24 de ani, juca fotbal semi-profesionist pentru o echipă de liga a treia din Spania şi câştiga în jur de 30 de mii de euro pe an. Acum e al doilea fundaş dreapta pe fază ofensivă din Premier League, după Glen Johnson. Spaniolul e tehnic, pasează îngrijit şi apare frecvent la finalizare, calităţi care s-au văzut cel mai bine în meciul cu Arsenal, în care nu numai că l-a anulat pe Podolski dar a fost foarte aproape să marcheze:

Mulumbu & Yacob – dacă e să mă întrebaţi pe mine, argentinianul Claudio Yacob e chilipirul verii în Anglia. Venit liber de contract de la Racing Club, Yacob e un număr 5 clasic, combativ şi cultivat din punct de vedere tactic. Yacob face treaba murdară la WBA, rupe jocul, recuperează balonul şi îl distribuie cu precizie. De când îl are pe argentinian să măture în spatele lui, Youssuf Mulumbu a devenit mai aventuros, dictând cu autoritate ritmul meciurilor. Congolezul rămâne însă un recuperator feroce, cel mai bun din campionat în sezonul trecut, şi al doilea până acum, în spatele lui Joe Allen. Împreună, Yacob şi Mulmumbu, formează cel mai bun tandem de la mijlocul terenului al unei echipe de Premier League.

Rickie Lambert – chiar dacă e un atacant de modă veche, Lambert are mai mult din flerul lui Matt Le Tissier, decât din contondenţa lui Grant Holt, cu care a fost coleg la Rochdale. Lambert nu e un target-man, un punct de referinţă masiv şi atât, ci un atacant căruia îi place să se demarce şi să paseze la fel de mult pe cât îi place să înscrie. Lambert a început de jos şi e unul dintr-o mână de jucători care au marcat în toate cele patru divizii de fotbal profesionist din Anglia. Mai toată lumea în afară de fanii sfinţilor s-a îndoit că e suficient de bun pentru Premier League, dar Lambert a adunat până acum şase goluri şi trei pase decisive. Nu-i rău, dar ce impresionează e că e al doilea din campionat la şanse de gol create din open-play şi la pase filtrante.

Sursa foto: Saadick Dhansay

GSP și titlurile care te căpiază

Dacă intrați zilele astea pe gsp.ro o să dați peste o campanie online care face aluzie la titlurile agresive de pe sport.ro. Primul gând care-ți vine în minte e că doar nu sunt atât de ipocriți. Ba sunt, și englezii au expresia potrivită pentru treaba asta: the pot calling the kettle black.

Să ne-înțelegem: GSP-ul n-are o problemă cu conținutul știrilor sport.ro. N-au cum, de vreme ce ei fac trafic exact din aceleași mizerii pe care le condamnă. Nu, GSP-ul are o problemă stilistică: totul până la titluri.

În cursa fetidă către trafic, sport.ro le-o ia înainte fiind mai senzaționaliști. Asta îi deranjează de fapt. Tolontan a creat un tabloid josnic până la un punct și acum e dezamăgit că s-a găsit cineva care să meargă până la capăt. Zicea Tolo acum câteva zile:

Vorba lui Sorkin în ”Newsroom”: ”Lucrezi pentru profit 23 de ore, dar o orムlucreaz㠃 pentru noi!”.

Newsroom-ul n-am apucat să-l văd dar mi-a rămas în minte o vorbă din The Wire:

(If) you wanna play this game, you can’t cry when the game play you.

Și acolo, gangsterii erau șmecheri până a apărut unul fără mamă -fără tată, care a mers până la capăt. Ce erau să-i spună? Că nu se face, că nu e voie, că știi noi suntem gangsteri 23 de ore pe zi?

The system itself is the evil, Marlo is just another player, albeit more successful than most.

Problema nu e sport.ro. Problema e cursa tabloidă către traficul făcut cu orice preț, în care gsp-ul e unul din cei mai mari jucători. Iar Tolontan are grijă să evite discuțiile care duc în direcția asta.

El revine cu același două idei: facem anchete și facem profit. El e jurnalistul care păzește democrația și directorul general al unuia dintre puținele ziare care termină an de an pe plus.

Dar mai e ceva: e redactorul-șef al unui ziar care face trafic cu dicționare și unici din America de Sud, cu pornografie și minciuni. Doar ca despre asta n-o să-l vedeți dând prea multe interviuri. Oricum publicul e la fel de ipocrit ca jurnalistii, nu?