Sentimentalismul lui Wenger o costă pe Arsenal

După celebra lovitură de kung-fu, Cantona a ţinut o conferinţă de presă în care a spus doar atât:

When seagulls follow the trawler it is because they think sardines will be thrown into the sea.

După care s-a ridicat şi a plecat. Pescăruşii sunt jurnaliştii, care urmăresc bărcile de pescuit, adică jucătorii, în speranţa că o să le pice şi lor o sardină, adică un citat bun de pus în ziar.

E o metaforă care explică de ce conferinţele de presă au devenit atât de banale. Antrenorii spun aceleaşi lucruri pe care le-au spus etapa trecută, luna trecută, sezonul trecut. E un soi de limba de lemn care protejează echipa de mai multă atenţie decât e nevoie.

Nostalgia după Van Persie

Wenger cunoaşte jocul ăsta şi-l joacă la fel de bine ca oricine, dar mă tot gândesc la câteva lucruri pe care le-a spus vineri, înaintea meciului cu Man City. Primul e că lotul e aproape complet. Păi dacă e complet, ce caută Arsenal pe şase?

Al doilea lucru interesant a fost că îl vede pe Fabregas revenind la Arsenal cândva. Iar al treilea, că Van Persie a făcut bine că s-a dus la United pentru că la City s-ar fi pierdut printre atâţia atacanţi buni.

Nu e nimic neadevărat şi nici măcar controversat în ce a spus Wenger. Dar e ceva ce te-ai aştepta să auzi de la tatăl lui RVP, nu de la antrenorul echipei de la care a plecat. După opt ani de zile la capătul cărora a făcut din olandez cel mai bun atacant central din Premier League, Wenger lasă impresia că încă îi vrea binele lui Van Persie. Problema e că din momentul în care a pus cerneala pe contract, binele lui RVP e răul lui Arsenal.
[cleeng_content id=”205231880″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sentimentalismul lui Wenger

Wenger e un domn. Un gentleman loial oamenilor şi ideilor în care crede. Dar câteodată mă întreb dacă asta nu lucrează împotriva lui. Tactic, crede atât de mult în acest fotbal bazat pe posesie încât joacă acelaşi sistem de ani de zile. Un sistem care ignoră şi nu se mulează niciodată pe aşezarea adversarului.

N-a făcut-o nici măcar împotriva Barcelonei, despre care şi Roberto Martinez spune că e singura echipă care te obligă să te adaptezi:

I think Barcelona are the only team in the world against whom you’re allowed to compromise your approach. They play every game on their terms.

Când vine vorba de jucători, Wenger e mai sentimental decât alţi antrenori. Cine ar fi avut răbdarea pe care a avut-o Wenger cu Almunia, cu Diaby sau cu Rosicky? Mai important, ce alt club are structura salarială “socialistă” de la Arsenal?

Arsenal nu-şi permite să plătească salarii mari jucătorilor buni pentru plăteşte salarii mari jucătorilor mediocri. Rosicky, Arshavin şi Mertesacker iau £80k pe săptămână. Gervinho, Chamakh şi Santos câte £60k.

Manchester United nu plăteşte salarii cu mult mai mari dar se bate an de an la campionat şi Liga Campionilor. Asta tine de pragmatismul lui Sir Alex Ferguson, care face toate lucrurile pe dos faţă de Wenger.

Pragmatismul lui Alex Ferguson

SAF s-a întâlnit recent cu Sir Dave Brailsford, antrenorul echipei britanice de ciclism care a luat opt medalii de aur la Olimpiadă de la Beijing. Având câţiva sportivi trecuţi de vârful carierei, Brailsford l-a întrebat ce să facă pe scoţian, care ştie una-alta despre schimbul de generaţii.

Sfatul lui Fergie a fost simplu: “Scapă de ei”! La fel cum făcuse la rândul lui cu Beckham, Phil Neville, Roy Keane, Wes Brown sau O’Shea.

Tactic, lucrul care-l defineşte pe SAF e acelaşi pragmatism. Fergie nu e prizonierul unei anume filozofii de joc, a unei viziuni poetice despre cum trebuie jucat jocul ăsta. Trimite mereu altă echipa în teren, caută să exploateze slăbiciunile adversarului şi nu se fereşte să experimenteze.

Îl pune pe Rooney să facă munca de jos, joacă cu două aripi sau cu romb la mijloc, termină meciurile cu patru atacanţi sau cu niciunul. SAF nu e un inovator, un romantic, ci un antrenor care nu se dă înapoi de la nimic. Nici tactic, nici în vestiar, nici în relaţia cu jurnaliştii.

Da, câteodată poate fi un rechin resentimentar şi lipsit de compasiune. Dar ce l-a ţinut în fruntea lui Manchester United mai bine de un sfert de secol e că nu lasă inima să-i afecteze judecata. Lucru care de câţiva ani încoace nu se mai poate spune despre Wenger.[/cleeng_content]

Sursa foto: dyobmit