Anglia nu se învață minte

Daniel Kahneman, câştigător al Premiului Nobel, a scris o carte remarcabilă despre felul în care gândim. Teza lui Kahneman e că toţi avem două sisteme de gândire. Sistemul 1 e iute, intuitiv, grăbit să tragă concluzii bazate pe informaţii incomplete. Sistemul 2 e lent, analitic, înclinat să vadă nuanţele şi contextul.

După fiecare înfrângere a Angliei, se simte reflexul sistemului 1 de a căuta ţapi ispăşitori. Vina pică pe antrenor, pe blestematele de penalty-uri sau pe Rooney. E un mod satisfăcător de a digera eşecul.

“Am pierdut şi ştim exact de ce-am pierdut. I know I am, I’m sure I am, I’m England ‘till I die.” În cazul ăsta, sistemul 1 ar zice că Anglia a pierdut pentru că Gerrard nu e Pirlo şi Rooney nu e Suarez.

Dar când eliminările devin rutină, sistemul 2 începe să se pună în mişcare. La fel ca în cazul României, problemele Angliei parcă sunt mai profunde. Nu poate să fie vina lui Rooney de fiecare dată.

Identitate si calitate

Germania, Olanda, Franţa, Spania, Belgia sau Italia au o idee clară despre cum vor să joace echipa lor naţională şi îşi pun întregul sistem în slujba ei. Anglia aspiră către un fotbal modern, la fel ca cel din Premier League, dar rămâne ancorată într-o tradiţie insulară care o tine pe loc. David Winner:

The British Empire vanished long ago, but its legacy lingers, not least in the grass roots of English soccer where team spirit, courage and a willingness to endure pain still count for more than skill, intelligence or creativity. The archetypal English hero remains the lionhearted cartoon character Roy Race, better known as Roy of the Rovers: a warriorlike center forward who specialized in “bullet headers” and “cannonball” shots.

Even now, English TV and radio commentators talk of the season as a “campaign” and of strikers “leading the charge” as if soccer were a Victorian-era war game.

Meanwhile, in the rest of the world, soccer changed profoundly, and skill, intelligence and creativity came to be recognized as prerequisites for success. From the 1950s onward, encounters with soccer geniuses from other lands left the game’s onetime English masters looking like charging bulls bewildered by the movements of a cape.

Pe lângă identitate, Angliei îi lipseşte calitatea. O naţională limitată tehnic, cu jucători de notă şapte-opt, care se opreşte în sferturi la turneele mari. Un fel de Arsenal a echipelor naţionale.

Dezechilibrul tactic

Fără identitate şi fără calitate n-ai cum să ajungi prea departe. Există destule echipe care prin organizare devin mai mult decât suma părţilor dar Anglia nu e una dintre ele pentru că e dezechilibrată tactic.

Dezechilibrul e dat în primul rând de folosirea lui Gerrard. Brendan Rodgers a avut nevoie de un sezon că să-l integreze într-un sistem funcţional, dar lecţia a fost limpede: la 34 de ani, Steven Gerrard nu poate juca în linia de doi a unui 4-2-3-1.

Nu are nici simţul tactic şi nici energia ca să acopere o zonă atât de mare. Hodgson a fost naiv așteptând ca Gerrard şi Henderson să facă în doi treaba pentru care la Liverpool e nevoie de trei. Selecţionerul Angliei a experimentat în martie un sistem cu trei mijlocaşi centrali dar a revenit la sistemul din preliminarii.

Gerrard a fost cel mai slab de pe teren împotriva Uruguayului (doar 14 pase reuşite înainte faţă de 41 cu Italia) dar sistemul i-a expus slăbiciunile. Ăsta e de fapt unul dintre reproşurile care i se aduc lui Hodgson, că foloseşte un sistem care neagă calităţile celor mai buni jucători englezi.

Cu atât mai mult Anglia ar fi avut nevoie de protecţie cu cât linia defensivă e permeabilă. Cahill şi Jagielka sunt fundaşi decenţi, dar destul de statici şi vulnerabili la contraatacuri în viteză. Johnson şi Baines, care urcă frecvent, ar fi avut şi ei nevoie de acoperire din partea mijlocaşilor de bandă.

Deşi nu aduce nimic în plan ofensiv în afară de viteză brută şi forţă, Welbeck şi-a făcut treaba defensivă în ambele partide. Datori au rămas Rooney în primul meci şi Sterling în al doilea, iar golurile au venit din flancurile lor.

Cu Welbeck pus la munca de jos, aşteptările ofensive ale Angliei au stat la acest turneu în trei jucători.

În contextul accidentării lui Ox Chamberlain, Raheem Sterling fost surpriza lui Hodgson. După doar trei partide amicale pentru naţională, Sterling a fost titular împotriva Italiei. Deşi a fost o gură de aer proaspăt şi a fost apreciat unanim în presa engleză, recunosc că nu sunt un fan al lui Sterling.

După mine, improvizează şi precipită prea mult jocul. E efervescent dar n-are încă ceea ce englezii numesc end-product: ultima pasă sau golul. E, dacă vreţi, opusul lui Thomas Muller.

Problema lui Sterling, ca şi la Liverpool, e că rar leagă două meciuri bune la rând:

strlgitl

sterlingurg

Sturridge aş zice că e singurul jucător englez care a jucat bine în ambele partide. Se mişcă mult, caută mingea şi ştie să-şi creeze şanse de gol. L-a încercat pe Muslera de câteva ori dar n-a lovit curat mingea, ca-n meciul cu Italia.

Criticat după primul meci, când a jucat pe un post care nu-i convine, Rooney a revenit în zona centrală cu Uruguay şi a fost mult mai periculos. Din patru şanse bune a marcat o dată, primul gol în zece partide de Campionat Mondial. Jonathan Wilson:

The problem with Wayne Rooney is that he brings a world-class reputation without a world-class talent (at least on present form).

Asta e mai degrabă vina presei obsedate de hype decât a lui Rooney, care e un jucător bun, inteligent, muncitor, dar niciodată în aceeași clasă cu Messi sau Ronaldo, cum s-a scris în Anglia.

Calificarea nu e încă ratată, dar nici o echipă nu a avansat din grupe pierzând primele două partide.

Anglia se opreşte de obicei în sferturi, pentru că acolo dă peste prima echipă serioasă. Acum s-a întâmplat să pice în grupâ cu două echipe din primele zece din lume. Cu mai multă şansă, ar fi scos un egal sau chiar ar fi câştigat unul din meciuri.

Dar asta n-ar fi schimbat faptul ca Anglia e o echipă fără identitate, fără calitate, dezechilibrată tactic. Dacă la zece ani după Euro 2004 încă discutăm despre locul lui Gerrard si Rooney, atunci are dreptate Chris Waddle că Anglia nu se învață minte.

photo credit: The Laird of Oldham via photopin cc.

Sursa grafice: http://www.fourfourtwo.com/statszone