Declinul lui Liverpool continuă cu o înfrângere în Merseyside derby, prima din 2006 încoace în campionat
Era o vreme când derbyurile din Merseyside erau urmărite de fani îngrămădiţi laolaltă în aceeaşi peluză, pentru simplul fapt că e aproape imposibil să găseşti o familie „pură” în tot Liverpool-ul. Nici o familie nu e doar roşie, sau doar albastră, mereu e un unchi sau un bunic care strică omogenitatea.
Prin anii ‘80, când Liverpool şi Everton s-au întâlnit în câteva finale de cupă, suporterii plecau la un loc spre Wembley în maşini, autocare şi trenuri, se adunau pe terase şi cântau împreună: Merseyside, Merseyside. De atunci, „one too many” fani Everton în copilărie au ajuns să joace pentru Liverpool (McManaman, Fowler, Owen, Carra) pentru ca relaţia să nu se deterioreze, aliniindu-se la ostilitatea obişnuită a unui derby englez.
Ieri, Everton a intrat în meci de parcă soarta întregului club ar fi fost în joc, făcând un pressing atât de sus (să-i fi văzut incercând asta cu un Torres la parametri normali!) şi atât de intens în prima repriză, încât Liverpool n-a apucat să se dezmeticească decât când a fost prea târziu. Seamus Coleman, irlandezul cumpărat de Moyes cu £60 de mii, l-a depăşit mult prea uşor pe Konchesky, a întors mingea pentru Tim Cahill, care a prins un voleu plin din marginea careului mic.
Te-ai fi aşteptat ca Liverpool să iasă de la cabine scuipând flăcări, dar asta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, la un corner respins neinspirat de Kyrgiakos până la Arteta, spaniolul îl execută pe Reina cu un exterior violent din semicercul careului mare.
La 2-0, planul lui Everton era să se baricadeze şi să încerce să absoarbă presiunea oasepetilor. Care presiune nu a mai venit. Liverpool a monopolizat posesia în a doua repriză, dar a atacat timid, fără nici o urmă de creativitate şi a terminat meciul cu umerii plecaţi.
Graficul paselor e foarte interesant. Liverpool a pasat de aproape 3 ori mai mult (446-163) dar Everton a fost mult mai eficientă în posesie. Michael Cox remarca excelent că pasele lui Liverpool parcă sunt blocate de un zid invizibil care începe în treimea lui Everton.
De celalta parte, dacă Everton va juca în fiecare săptămână cu pasiunea cu care a făcut-o ieri, atunci un loc între primele şase echipe e plauzibil, în ciuda începutului prost de sezon. Apropo de asta, din 1928 Liverpool n-a mai început atât de prost un sezon, având o singură victorie în 8 etape!
După meci, Roy Hodgson a făcut o declaraţie caraghioasă, care te face să te intebi dacă ştie că echipa lui a jucat în roşu:
„I refuse to accept that we were in any way outplayed or any way inferior. I watched the performance and the second half was as good as I saw a Liverpool team play under my management that is for sure.”
Ei bine, Liverpool a fost inferioară în fiecare departament, nicăieri mai evident ca la mijloc, unde Maxi, Joe Cole şi Meireles sunt atât de firavi încât niciodată n-ar trebui să înceapă un meci împreună. Linia mediană a lui Liverpool, compusă din mijlocaşi care n-au nici viteză şi nici creativitate, pare profund dezarticulată. Astfel, Torres, care oricum şi-a pierdut instinctul carnasier din sezonul trecut, rămâne izolat mereu între fundaşii centrali adverşi.
Semnele disfuncţionalităţii lui Liverpool au apărut încă de sezonul trecut. Dar pe vremea aia, echipa încă reuşea să se adune în derbyuri: acasă cu Man Untd, ambele meciuri cu Everton. Acum, nu mai e cazul.
În Anglia nu se obişnuieşte să judeci un antrenor după doar 8 etape, dar nimic din ce a făcut Roy Hodgson de la venirea pe Anfield nu demonstrează că ar fi capabil să gestioneze situaţia lui Liverpool. El a părut alegerea înţeleaptă în vară, când Liverpool avea nevoie de un manager capabil să se descurce cu resurse limitate. Dar acum contextul e cu totul altul.
Hodgson nu e nicidecum un antrenor slab, dar nu e potrivit pentru Liverpool. Cât e vina lui şi cât a lui Rafa şi cine sunt noii proprietari ai lui Liverpool, despre asta o să discutăm în zilele care urmează. Stay tuned!