Când a venit în vară, Roy Hodgson părea alegerea raţională pentru Liverpool. Un englez cu o experienţă întinsă de-a lungul a trei decenii, care tocmai o dusese pe Fulham până într-o finală de cupă europeană, cea mai bună performanţă dintr-o istorie de 130 de ani.
Hodgson probase la Fulham o abilitate de a lucra cu resurse limitate şi o înclinare pentru stabilitate, care-l făceau potrivit pentru un Liverpool tumultos după plecarea lui Rafa.
Pană și Moratti îl recomanda în vară:
„If Liverpool or any club need someone with authority and with a fine reputation people will look up to, players and fans alike, he’s a perfect candidate.”
Acum, când a trecut aproape un sfert de sezon, devine din ce în ce mai clar că Hodgson n-a fost potrivit pentru jobul de pe Anfield. Fără îndoială, ce a făcut la Fulham e un mic miracol, dar la Liverpool vorbim de o sarcină de cu totul alt calibru decât oricare alta din cariera lui Hodgson.
Singurele două experienţe comparabile sunt Blackburn şi Inter. Pe Blackburn a retrogradat-o în doar jumătate de sezon, asta deşi plătise 7.5m pe Kevin Davies, care avea să marcheze o singură dată în 23 de meciuri. La Milano a gestionat decent, chiar excelent în al doilea sezon, o perioadă de reconstrucţie, dar rămâne în memoria interistilor ca omul care (1) a pierdut o finală de Cupa Uefa şi (2) l-a vândut pe Roberto Carlos.
Numirea la cârma lui Fulham a fost neaşteptată, pentru că Hodgson ieşise din circuitul fotbalului mare, antrenând în Emiratele Arabe Unite, în Norvegia şi în Finlanda. N-ai să găseşti mulţi antrenori care o dată ajunşi în Orient să revină în Anglia.
Hodgson a făcut-o, dar nu trbuie pierdut din vedere faptul că în sezonul precedent a terminat pe 12 cu Fulham, acumulând doar 39 de puncte. Liverpool avea să fie întotdeauna o cu totul altă mâncare de peşte.
Şi cu toate astea, iată-l ocupând una din cele mai prestigioase poziţii din fotbalul mondial, una în care fiecare decizie e disecată de legiuni de jurnalişti, fiecare greşeală amplificată de presiunea unei peluze care detestă mediocritatea.
Hodgson nu şi-a făcut nici o favoare, cum se spune în Anglia, în vară, transferând jucători de o calitate îndoielnică. Konchesky a venit de la Fulham în urmă unui schimb evaluat la £4m. 4 milioane pentru un fundaş stânga de 29 de ani al cărui flanc devine bulevard cam la fiecare meci? Joe Cole, 29 de ani, a venit liber de contract de la Chelsea dar câştigă £4.7m pe an, cam mult ţinând cont că l-au lăsat picioarele. Cei doi au fost printre cei mai slabi jucători în meciul cu Everton.
Şi bineînţeles Poulsen, 30 de ani, un bidone în toată regula la Juventus, care pare din alt film în meciurile jucate până acum la Liverpool. Danezul a costat £4.5m, mai mult decât ambii marcatori ai lui Everton în derby.
Ar mai fi Raul Meireles, pe care e prea devreme ca să-l judecăm, cu atât mai mult cu cât joacă mereu pe altă poziţie. Dar de ce să dai £11.5m pe un jucător similar cu Aquilani, când poţi să iei un atacant de banii ăștia, un atacant de care ai fi avut mare nevoie chiar şi cu Torres în formă, darămite cu el apatic?
Toate greşelile de mai sus s-au reflectat în începutul de sezon al lui Liverpool, cel mai prost din 1928 încoace. Liverpool e la retrogradare după 8 etape, a fost scoasă din Cupa Ligii de o echipă din divizia a patra şi, pentru prima oară în mulţi ani, a fost ţinută la respect pe Anfield de o nou-promovată.
Toate astea n-ar fi la fel de îngrijorătoare, dacă am avea cel mai mic indiciu că Liverpool progresează ca echipă, că pistoanele încep să se ungă. Dar asta nu se întâmplă. Toate cele 16 prime reprize jucate sub Hodgson au fost abjecte. Problema nu e doar a unuia sau a mai multor jucători, toată echipa e de o disfuncţionalitate uniformă, iar când se întâmplă asta, de vină e antrenorul.
Linia mediană, indiferent din cine e compusă, e statică şi într-o pană constantă de idei. Neavând aripi autentice care să joace în benzi, disloci mijlocaşi sau atacanti centrali şi îi lipeşti de tuşă, dar să nu te întrebi de ce n-ai viteză.
Acelaşi Paul Tomkins de care vă spuneam ieri, crede că cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Hodgson de când a venit e că încercat să schimbe un stil de joc, cu presing agresiv şi mingi recuperate sus, care lui Liverpool îi venea că o mănuşă. Hodgson se încăpăţânează să facă un joc de posesie, deşi n-are jucătorii care să-i execute planul.
A doua repriză cu Everton a fost simptomatică pentru întregul sezon. Everton s-a retras deliberat şi aşteptat-o pe Liverpool să vină peste ea cu ce are mai bun. Liverpool, fără viteză şi fără imaginaţie, nu reuşea să lege mai mult de câteva pase în ultima treime.
Cu toată tradiţia lui Liverpool, care a avut doar 17 antrenori în toată istoria, nu reuşesc să mi-l imaginez pe Hodgson făcând Crăciunul pe Anfield. Dincolo de rezultate, transferuri şi sisteme de joc, el pare vădit nervos, pierdut, ne-la-locul-lui în timpul meciurilor. Out of his depth.
E trist să-l urmăreşti pentru că e clar că e un om cumsecade, inteligent, care va fi umilit zdravăn dacă va fi dat afară în următoarele săptămâni. Dar de data asta, a fost omul potrivit la locul nepotrivit.