Trei fragmente din numărul de săptămâna trecută din Dilema Veche, despre ceea ce sociologic s-ar numi „adulescenţă” sau adulteţe emergentă, despre viețile oamenilor care sunt acum in their twenties:
Constantin Vică. Nu reuşesc să prind vreun aer comun în generaţia din care fac parte şi nici nu cred c-ar fi o generaţie. Dacă e, atunci are nostalgia eugeniei şi a pufuleţilor, lucruri rezolvate acum în capitalism, cînd există mai multe eugenii şi mult, mult mai mulţi pufuleţi. Această generaţie care îşi trăieşte a treia decadă (deceniu de măreţe împliniri!) în anii 2000, care a crescut odată cu Internetul şi cu datoria publică, nu e deloc specială sau de neînţeles. Ca şi înainte, unii stau cu părinţii, alţii în chirie, alţii au creditul şi casa lor. Ca şi înainte, unii construiesc afaceri de succes, alţii cariere în societatea civilă, alţii nu fac nimic, alţii trăiesc boem, unii punk, alţii au emigrat.
Mircea Kivu. Este propriu „Generaţiei Y“, generaţia crescută integral în era digitală, o generaţie iconoclastă, caracterizată de sociologi mai ales prin refuzul modelelor; poate de aici, prelungirea după limitele obişnuite a „vîrstei căutărilor“.
Raluca Stan. Şi atunci, mă întreb, de ce am pierdut atîţia ani învăţînd, dacă nu pot fi angajată nici în domeniul meu şi nici în altul? Sînt extrem de dezamăgită de direcţia pe care au luat-o lucrurile în ţara noastră. Nu mai doresc să încurajez pe nimeni să înveţe cît mai mult, pentru ca în final să ajungă să trăiască numai cu indemnizaţia aceea de şomaj. Întotdeauna am fost optimistă, am dat dovadă de un optimism realist, crezînd că într-o zi voi reuşi să fac ceea ce îmi doresc, ceea ce ar trebui să fac, pentru ce m-am pregătit, să devin o profesionistă. Încet-încet, acest optimism al meu s-a transformat într-un pesimism cît se poate de realist. Degeaba ai studii superioare, degeaba ai obţinut o mulţime de calificări, pentru că în momentul de faţă nu voi reuşi să obţin nici un post care să mă motiveze. Am ajuns să regret că m-am născut într-un sistem care nu-mi oferă nimic – nici mie, nici celor de vîrsta mea aflaţi în aceeaşi situaţie. Dacă mă întreabă cineva cum mi se pare viaţa la 25 de ani, îi spun că mă simt ca într-un nor de cenuşă prin care nu se mai vede cerul. Viitorul la 25 de ani „sună“ extrem de sumbru.