De când mă ştiu îmi plac filmele cu gangsteri. Am început cu clasicele: cu tăiatul usturoiului cu lama de ras în Goodfellas, cu Donnie care nu voia să se descalţe în restauranul japonez şi toate cele. Dintre toate, cel mai aproape de suflet mi-e „A Bronx Tale”, un film din care am învăţat mai multe decât din tot liceul. Now youse can’t leave!
Cu clasicele văzute şi răsvazute, i-am dat mai departe cu Boardwalk Empire, cu Mesrine, cu “Il capo dei capi” de care am aflat de la voi.
Până la urmă am ajuns să mă întreb cât de comună şi sănătoasă poate fi pasiunea asta pentru filmele despre mafie. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns în Anglia şi am văzut în librării rafturi întregi despre Comisie, despre războiul Castellammarese şi istoria mafiei siciliene.
De ce vrea lumea să vadă filme şi să citească despre mafie? Am două piste. Unu, pentru că filmele glorifică statutul mafioţilor, fără să facă prea mare caz despre infracţiunile care l-au construit. Ne place să vedem cum chelnerii îi întind o masă pe loc lui Henry Hill, dar cui îi pasă că bacşişurile veneau din camăta luată de la negustori cinstiţi?
A două pistă ar fi că gangsterii fac ceea ce noi civilii nu ne permitem în viaţa reală. Timp de două ore trăim prin ei şi mai exorcizăm un drac sau doi. Numai eu ştiu la câţi funcţionari sictiriţi le-aş fi aplicat tratamentul lui Paulie…
Vă las cu o recomandare şi o poveste. Recomandarea e un eseu superb scris, nota bene, în 1948:
Thrown into the crowd without background or advantages, with only those ambiguous skills which the rest of us – the real people of the real city – can only pretend to have, the gangster is required to make his way, to make his life and impose it on others. Usually, when we come upon him, he has already made his choice or the choice has already been made for him, it doesn’t matter which: we are not permitted to ask whether at some point he could have chosen to be something else than what he is.
Povestea e o anecdotă despre ce înseamnă să fii mafiot. Nicola Gentile, unul dintre cei mai şmecheri mafioţi sicilieni din New York-ul anilor ’20, i-a răspuns unui tânăr jurnalist la întrebarea asta:
Duttureddu (profesoraşule), dacă eu vin la tine neînarmat, şi tu iei un pistol, îl îndrepţi înspre mine şi îmi spui: „Cola Gentile, în genunchi!” Eu ce fac? Îngenunchez. Dar asta nu înseamnă că eşti mafiot doar pentru că l-ai pus pe Cola Gentile în genunchi. Înseamnă că eşti un cretin cu un pistol în mână.
Acuma, dacă eu, Nicola Gentile, vin la tine neînarmat, şi tu eşti şi tu neînarmat, şi îţi spun: „Duttureddu, vezi tu, am o problemă. Tre’ să te rog să te pui în genunchi”. Tu mă întrebi de ce. Eu îţi explic şi reuşesc să te conving să stai în genunchi. Ei, asta mă face pe mine mafiot.
Dacă refuzi, eu sunt nevoit să te împuşc dar asta nu înseamnă că am câştigat: am pierdut, duttureddu.
Ziceți și voi: care, cum și de ce vă plac filmele cu mafioți?