Una din șmecheriile pe care le aduce anglofilul 2.0 e că recomandările sunt acum grupate și actualizate într-o rubrică din sidebarul din dreapta căreia i-am zis “Revista presei”. E felul meu de a da mai departe articolele mișto pe care le citesc de-a lungul zilei.
Dar câteodată dau peste un articol atât de bun încât parcă e păcat să-l înghesui acolo.
După moartea mamei, Martin Samuel scrie despre felul în care sportul face întunecimea unei tragedii măcar un pic mai suportabilă. Un articol sincer și emoționant, care te lasă cu un nod în gât:
Maybe you know someone. And, if you do, maybe you are taking small pleasure from whatever gets you high: the concertos of Rachmaninov, the films of Humphrey Bogart, a good play on Radio 4. But us, in our house, we like sport. We like watching it, we like playing it, we like arguing about it. And while sport won’t save a person from metastasizing tumours, it can perhaps save those in the vicinity. It can, for a moment, occupy their minds or lift their souls.
Fotbalul e un lucru trivial, in the grand scheme of things. Dar când vă mai întreabă cineva ce e așa de interesant la 22 de bezmetici care fug după o minge, trimiteți-l la articolul ăsta.
Sursa foto: Flickr, eviltomthai.
Intotdeauna simt un soi de invidie cand citesc ceva cu care rezonez asa de mult si scris atat de bine. Alex, cred ca cunosti si tu sentimentu ala de “why didn’t I write that?”. Great find!
Dap, am cam des sentimentul asta după un articol de-al lui Martin Samuel. Tata’ lor!
Sportul face bine nu doar la suflet, face bine la multe 🙂
Dar, după o zi ca asta, când vezi ce se întâmplă la cea mai importantă competiţie sportivă, parcă îţi vine să nu-l mai urmăreşti…
Scuze dacă-s offtopic, daâ simţeam nevoia să-mi exprim oful şi aici :))
Frumos scris!
N-am urmarit mai deloc Olimpiada asta, dar am auzit de ceva scandal la gimnastica, la asta te referi? sau la baschetbalistii spanioli, pe urmele badmintonistilor?:-)
La gimnastică, normal. E un sport la care, de multe ori, sufăr mai mult decât la fotbal, aşa că este posibil să fiu şi foarte subiectiv. Da’ acum nu cred că e cazul 🙂
Hmmm, nu mi-a placut niciodata gimnastica. La Olimpiade adoram hocheiul pe iarba, baschetul, handbalul si evident ‘suta de metri’. Apropo, dintre cei ce ati mai tinut legatura cu baschetul, cum naiba la Olimpiada nu au fost Grecia, Turcia, Italia, Serbia sau Croatia? Chiar asa s-au modificat ierarhiile in ultima vreme?
Si de unde a scos Kazahstanul 6 medalii de aur?
In medie stam bine ca eu am vazut de la 8 ore in sus pe zi. Uneori chiar simultan la tableta, computer si TV. Cel mai mult mi-a placut pana acum tir cu arcul concursul individual feminin, cursa in care Pistorius s-a calificat in semifinale si sfertul Mexic-Senegal la fotbal. Maine ma scol la 5am sa vad un sfert de finala la handbal…
Alex, multumesc pentru articol, este exact ceea ce am trait si eu in aceasta primavara, cu exceptia faptului ca la mine lipseste si tata, fiind si singur la parinti.
La 10 zile dupa necaz, City a devenit campioana si chiar am simtit ca un fel de alinare pentru teribila trauma traita.
Uff, imi pare tare rau sa aud asta. Condoleante si un gand bun pentru familia ta.