Man City a refuzat să joace fotbal pe Emirates, cu două săptămâni în urmă, pentru că ştia că dacă smulge un punct ecuaţia e simplă: o bate pe Spurs şi se duce în Liga Campionilor. Un calcul legitim, ţinând cont că „cetățenii” sunt semnificativ mai buni pe teren propriu în vreme ce Spurs nu bătuseră în deplasare nici o echipă din prima jumătate a clasamentului.
Meciul de aseară a opus două versiuni ale demodatului 4-4-2, un sistem aflat la a doua tinereţe în Premier League. Spurs a revenit la formula care a dat rezultate cu Arsenal şi Chelsea - cu Gareth Bale în faţa lui Benoit Assou-Ekotto şi Younes Kaboul fundaş dreaptaă. Wilson Palacios a rămas pe bancă, fiind preferat cuplul de mijlocaşi centrali Modric – Huddlestone. Crouch i-a luat locul lui Roman Pavlyuchenko în atac.
Prima repriză s-a jucat cu nervii destul de întinşi. Am văzut un joc englezesc par excellance, rapid, nu atât tehnic cât bărbătesc, cu multe acţiuni plecând din benzi şi cu multe faze fixe. City a avut posesia şi mai multe şuturi pe poartă dar Spurs a avut o bară prin Crouch şi un gol anulat la Ledley King, care a fost un pic prea energic în săritura la cap. 0-0 la pauză dar jocul avea să se deschidă şi mai mult.
Planul lui ‘Arry s-a cristalizat în repriza secundă când aripile lui Spurs, Lennon şi Bale, au încercat să-şi pună în valoare viteza şi tehnica în faţa unor fundaşi laterali oarecum limitaţi, Bridge şi Zabaleta. Golul lui Crouch a venit târziu, din centrarea lui Kaboul, dar până atunci Spurs avuseseră deja câteva şanse bune de deschide scorul în urmă unor centrări venite din stânga. S-a opus Fulop, care a făcut un meci fantastic, mult peste ce te-ai aștepta de la un portar care n-a mai apărat 90 de minute din ianuarie.
Spurs câştigă meritat play-off-ul pentru Liga Campionilor, fiind echipa mai matură în apărare şi mai penetrantă în atac. Spuneţi ce vreţi despre Harry Redkanpp, n-o fi la fel de iscusit tactic cum e la wheeling and dealing, dar iată că a produs o echipă extraordinară, care aseară nu s-a îndoit nici un moment că e în stare să ia trei puncte. Ledley King şi Michael Dawson au fost infailibili sub privirile lui Capello, care se gândeşte serios să-i ia pe amândoi în Africa de Sud. Dacă ne gândim şi la Defoe, Lennon şi Crouchey, iată că avem cinci lillywhites care s-ar putea să fie în avion.
City n-a terminat niciodată mai sus că acum în Premiership, dar e o realizare măruntă faţă de investiţiile şi aşteptările de la începutul sezonului. Prezenţa în Liga Campionilor era esenţială dacă au de gând să aducă în Eastlands jucători cu adevărat de calitate. Am mai spus-o, City a cheltuit o avere pe jucători decenţi, dar nu chiar world-beaters. Buffon explică cel mai bine de ce acest loc patru însemna atât de mult pentru „cetățeni”:
Nu mă surprinde că mulţi jucători celebri au refuzat Manchester City. Cei mai buni jucători vor să joace pentru cele mai bune echipe din primele trei ligi europene, nu mai mult de 5-6 echipe. E o elită din care cei de la City trebuie să accepte că nu fac parte. Am citit că vara trecută City ar fi fost interesată de mine. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e o ofertă pe care nici măcar n-aş fi luat-o în calcul. N-aş fi putut să plec de la unul din cele mai faimoase cluburi din Europa pentru o echipă care nu joacă la cel mai înalt nivel.
Finalul meciului a găsit un stadion pe jumătate gol iar melodia care i-a însoţit pe fani spre ieșire nu putea fi mai potrivită: The Smiths - Heaven Knows I’m Miserable Now.