Olanda
Favorita detaşată a grupei, Olanda s-ar putea să fie dezavantajată de calitatea partenerilor de sparring din prima fază. Zic asta pentru că olandezii au tendinţa să devină un pic aroganţi când simt că le iese jocul. În 2004 şi 2006 i-a scos Portugalia, iar în 2008, când toată lumea îi vedea campioni europeni, i-a scos Rusia lui Hiddink, deşi atunci a contat mai degrabă absenţa lui Robben şi tragedia lui Boulahrouz.
Olanda a defilat în preliminarii, câştigându-şi toate meciurile şi primind doar două goluri, într-o grupă relativ uşoară, e drept. Antrenorul Bert van Marwijk joacă un 4-2-3-1 care are doar valoarea academică, pentru că e atât de fluid încât e greu să-i dai coordonate.
Jumătatea plină: De la mijloc în sus, Olanda e explozivă: Robben, Sneijder, Van de Vaart, van Persie. Suficient ca să desfaci şi cea mai ermetică apărare. Problema e că băieţii ăştia patru n-au început niciodată un meci împreună, dacă puteţi să credeţi. De doi ani încoace unul din ei a fost mereu accidentat. Şi apoi mai e şi Dirk Kuyt, care s-ar putea să-i ia locul lui van der Vaart, pentru că e mai disciplinat şi defensiv decât mijlocaşul lui Real, care poate fi neglijent în unele faze.
Jumătatea goală: De la mijloc în jos, Olanda e implozivă. Stekelenburg e decent, dar nu dă liniştea pe care o dădea van der Saar echipei. În apărare, singurul fundaş care dă randament la nivel înalt e Johnny Heitinga, hard as a nail bloke, care s-a ocupat excelent de Drogba şi Rooney sezonul asta. Lângă el va juca Mathijsen, un apărător central destul de rudimentar şi limitat. În stânga e veteranul Gio van Bronckhorst care s-a chinuit din greu anul asta în Eredivisie deşi n-a avut de-a face cu alde Maicon sau Messi. În dreapta e un puşti talentat de la Ajax, van de Wiel, foarte ofensiv dar fără experienţă internaţională. Au noroc că perechea de închizători Van Bommel – de Jong îi protejează foarte mult.
Poate că nici o altă echipă nu merită o Cupa Mondiala mai mult ca Olanda, dar după cum remarca cineva într-un comment pe Guardian, din persperctivă colonial-istorică ar fi oarecum nedrept ca Olanda să câștige tocmai în Africa de Sud. Idem Anglia.
Danemarca
Singura echipă scandinavă care va fi prezentă în Africa de Sud a la al patrulea Mondial din istorie, reuşind să iasă din grupe de fiecare dată. Avându-l antrenor pe Morten Olsen de mai bine de un deceniu, Danemarca e o echipă organizată temeinic şi cam atât. Lipseşte flerul, lipseşte talentul care să compenseze platitudinea echipei.
Fără să culeagă prea multe complimente, danezii au totuşi o coloană solidă, Sorensen-Agger-Poulsen-Tomasson-Bendtner. Ca la mai toate echipele nordice defensiva e robustă, cu Agger şi Simon Kjaer în centrul apărării, iar în faţă lor stau doi închizători tehnici, Christian Poulsen de la Juventus şi Daniel Jensen de la Werder Bremen. Urcând în ofensivă însă, e greu să pui degetul pe un jucător pe care îl vezi marcând 3-4 goluri la o astfel de competiţie. Au un puşti talentat din cale afară, Christian Eriksen de la Ajax, care la 18 ani va fi cel mai tânăr jucător de la Mondial. Nu ştiu însă dacă va prinde prea multe minute, s-ar putea să fie prea crud.
Japonia
Japonia e genul de echipă care îşi domină adversarii inferiori, dar nu prea îndrăzneşte să pună probleme echipelor mai bine cotate. Ei au o uriaşă problemă de mentalitate, fiind intimidaţi de turneele de calibru.
Jonathan Wilson a scris un articol excelent în Sports Illustrated despre stilul Japoniei, ceea ce el numeşte android-soccer, un joc de posesie total previzibil, în care nici un jucător nu îndrăzneşte să ia iniţiativa. Îl citează şi pe Ivica Osim, fostul antrenor al Japoniei, care dă o explicaţie culturală pentru absenţa acelui tupeu pozitiv:
Trebuie să înţelegeţi felul în care îşi trăiesc vieţile în Japonia. Mereu e cineva deasupra ta în ierarhie şi mereu trebuie să-l întrebi pe el ce să faci, pentru că ştie mai multe decât tine. Cea mai mare problemă e că nu există risc, nu există improvizaţie în Japonia, iar fotbalul nu poate exista fără asta.
Actualul antrenor, Okada, îşi aşază echipe că un 4-2-3-1 convenţional, cu Yuki Abe şi Yasuhito Endo, jucătorul astiatic al anului 2009, în faţa liniei de fund. Cel mai sclipitor talent al japonezilor e vârful Shinji Okazaki, un atacant de mare calitate care a marcat 15 goluri la naţională anul trecut. Ţineţi minte numele ăsta.
Camerunul
„Leii neîmblânziți” nu prea mai sperie pe nimeni. S-au calificat cu noroc dintr-o grupă în care Gabonul era să-i lase acasă, iar la Cupa Africii au făcut prezenţa şi atât. Talent există, nu e nici o îndoială, îl au pe Alex Song de la Arsenal, pe Bassong şi Assou-Ekotto de la Spurs, şi evident pe Sami Eto’o.
Problema Camerunului e că sunt o echipă dezbinată, care nu dă nicidecum impresia că trage în aceeaşi direcţie. Primele fisuri în unitatea echipei au apărut după ce Paul LeGuen i-a luat banderola lui Rigobert Song şi i-a dat-o lui Eto’o. Un caracter dificil şi conflictual acest Eto’o, care a ameninţat săptămâna asta cu retragerea din echipă, în urma criticilor pe care i le-a adus Roger Milla. Eto’o e într-adevăr singurul jucător world-class al Camerunului, dar el nu e genul care face lucrurile să se întâmple de unul singur, cum era Esssien pentru Ghana spre exemplu. Eto’o e un jucător care în primul rând se mişcă foarte inteligent în teren, caută spaţiile libere, or dacă atunci când le găseşte pasa nu vine, apare frustrarea.
Camerunul joacă un fotbal urât, oarecum nemţesc, fără a avea însă coeziunea şi forţă mentală a germanilor. Nu mi-aş pune banii pe ei.