All good things…

Noica ne spunea (…) înainte de ’89: „Partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut. E de făcut ceva în toate domeniile. Sunt tineri care spun: Mergem în România şi facem treabă!” Dar, odată întorşi, (…) urmează o mare dezamăgire. Din punctul meu de vedere nu cei care pleacă şi rămân în străinătate reprezintă, „fuga creierelor”, ci cei care se întorc şi sunt nefolosiţi. Asta e ceva criminal. (Andrei Pleşu)

Nici nu ştiu de unde să încep… Blogul ăsta, aşa cum îl ştiţi, a fost un experiment.

Când i-am dat drumul, încă mai jucam poker. Pentru câteva luni am încercat să jonglez cu amândouă, dar mintea îmi era în două locuri – scriam despre meciuri dar mă gândeam la VPIP-uri şi redrawuri. Nu mergea.

Vara trecută am scos toţi banii pe care-i aveam în cont şi asta a fost. Mi-am propus să scriu un an fără să mă gândesc la bani, să-mi fac mâna, să citesc cât mai mult din suta de kile de cărţi pe care am adus-o cu mine din Anglia, să încep de undeva alea 10 mii de ore ale lui Gladwell şi să văd unde ajung. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele.

Mă simt mândru cu ce a ieşit şi privilegiat că am şansa să discut cu oameni care înţeleg fotbalul la fel ca mine. Gândul că din nimic a ieşit ceva, că s-a închegat o comunitate mică de anglofili, mie, unuia, mi-a făcut viaţa un pic mai bună. Astea fiind scrise, the buck stops with me. Anul a trecut şi iepurele n-a sărit de nicăieri. Cum nu reuşesc să câştig bani din ceea ce am învăţat să fac, nu-mi rămâne decât să încerc altceva.

Să scrii pentru plăcerea de a scrie e frumos, dar si frustrant. Te consumă si mai devreme sau mai tarziu ajungi la burn-out. Eu n-am ajuns incă acolo, dar nici nu mai am acel fire in my belly de la inceput.

Toţi oamenii de calitate se plâng de nefolosinţă. Se plâng că vremea trece şi nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societăţii româneşti să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea e în pierdere. Ei, fiind de calitate, îşi vor găsi drumul interior şi vor răzbi oricum. Da’ păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec. (Oana Pellea)

Ca jurnalist, ai două variante. Ori te angajezi undeva, ori mergi pe cont propriu. Calea bătută e să te angajezi undeva. Am încercat să fac asta constant în ultimii doi ani, trimiţând şi primind duzine de mailuri cu propuneri de colaborare. Am discutat în timpul asta pe mail şi la telefon cu cei mai „grei” oameni din jurnalismul sportiv de la noi, cei care fac lucrurile să se mişte. Concluzia ar fi că cei care ar putea să-mi dea o şansă, nu vor, iar cei care ar vrea, nu pot s-o facă pentru că e criză, nu se fac angajări, „nu te-ar interesa o colaborare neplătită?” etc.

Alternativa ar fi să lucrez pentru mine. Doar că nu e o alternativă viabilă. Luaţi-o de la un om care a mâncat pe pâine jurnalism antreprenorial: nu există încă un model eficient de monetizare a conţinutului. Altfel spus, oricum aş da-o, n-am cum să fac bani din blogul ăsta. Nici din abonamente, nici din reclame, nicicum. O să apară un model viabil în următorii ani, dar la anii ăştia se adaugă decalajul României faţă de bugetele pentru online din Occident.

Întrebarea pe care mi-o pun la aproape 25 de ani, e dacă sunt pregătit să-mi risc viitorul aşteptând modelul ăsta, aşteptând să mă remarce un şefuleţ binevoitor, să sară iepurele de undeva. Iar răspunsul e nu. Eu cred că în viaţă e o rânduială lăsată de Sus pentru fiecare, că totul se întâmplă pentru un motiv, la fel cum ce nu se întâmplă, nu se întâmplă pentru un motiv. Dacă îmi era dat să fiu ziarist sportiv în viitorul apropiat, ceva, cumva, s-ar fi legat până la urmă, pentru că şanse au tot fost. Poate sună mistic, dar asta e felul în care văd eu viaţa.

De asta nici nu iau în tragic povestea asta. It is what it is. Am plecat la drum cu conştiinţa clară că n-am voie să-mi irosesc talentul şi talantul (în engleză e acelaşi cuvânt) şi am încercat mereu să fac lucrurile cum trebuie. Ştiam că o să fie greu, că trebuie să mănânci puţin jăratic la început, cum spunea acelaşi Noica. Make no mistake, îmi pare rău că n-am avut ceea ce în engleză s-ar chema a fair crack of the whip, dar nici nu vreau să-mi f*t viaţa pentru o idee. Jurnalismul sportiv nu e the end all-be all, sunt lucruri mai importante.

A life, Jimmy, you know what that is? It’s the shit that happens while you’re waiting for moments that never come. (Lester Freeman – The Wire)

În afară de asta, am început să văd lucrurile altfel în ultimii doi ani. E drept că n-am reuşit să-mi fac un loc în presă, dar nici nu mai sunt convins c-aş vrea. O să spuneţi că strugurii-s acri, şi poate că sunt, dar toate experienţele mele în presă, încă din liceu, mi-au lăsat impresia că jurnalismul de la noi e o balacareala la preţuri mici, un rat-race de care e mai bine să te fereşti, că toată lumea se împinge pentru un loc mai în faţă (la ce?), că viaţa de jurnalist în România se trăieşte într-un ritm asfixiant încercând să-ţi plăteşti leasingul la maşină.

This isn’t what I signed up for. Am vrut să fiu jurnalist sportiv ca să văd meciuri şi să scriu despre ele, să spun poveşti, nu să colportez bârfe. Poate raţionalizez prea mult, dar asta e.

The game is rigged, but you cannot lose if you do not play. (Marla Daniels – The Wire)

Ce se întâmplă cu blogul? Va merge mai departe, doar că va fi… a different kind of animal. Nu ştiu cât de des o să mai apuc să scriu, s-ar putea să fie o dată la două săptămâni sau la jumătate de an. Ştiu doar că n-o să mai am timpul care l-am avut până acum, şi decât să pun articole cârpite mai bine nu pun nimic. Dacă o să am de povestit o anecdotă, de recomandat o carte sau un gol din Championship, am s-o fac. Dar cronici de meci şi discuţii de etapă n-or să mai fie pentru că pentru astea e nevoie de timp.

Cam asta-i, mulţumiri că m-aţi suportat, că v-aţi luat din timp să comentaţi, să daţi un like pe facebook sau să vă abonaţi la feed. Have a nice summer, chaps and lasses!

Sursa foto: doug88888, flickr

Share on FacebookTweet about this on TwitterEmail this to someone