După mine, e cea mai echilibrată/imprevizibilă grupă, pentru că fiecare echipă e un soi de enigmă în confederaţia din care face parte.
Africa de Sud
După Coreea de Nord e cea mai slab cotată echipă în clasamentul FIFA. Chiar şi aşa, Bafana Bafana are trei avantaje însemnate:
– tradiţia: din 1930 încoace, toate echipele gazdă au trecut de grupe
– antrenorul: Carlos Alberto Parreira e un meseriaş aflat la a şasea Cupă Mondială, care ştie să scoată la iveală calităţile echipelor limitate.
– forma de moment: de la Cupă Confederaţiilor de anul trecut, unde au făcut un turneu remarcabil (Spania i-a bătut greu în prelungiri în finală mică), Africa de Sud a legat un şir de meciuri foarte bune, doar două înfrângeri în ultimele 10 partide.
Scheletul echipei joacă în Anglia: Aaron Mokoena, fundaşul central al lui Pompey, e căpitanul şi jucătorul cel mai experimentat, Steven Pienaar, dinamul de la mijloc al lui Everton, şi Benni Mccarthy, omul cu golul. Mai ţineţi-i minte şi pe Teko Modise, aripă stânga care e urmărit de Milan, Inter şi City, colegul lui Mokoena din centrul apărării,singurul jucător alb din lot, Matthew Booth of Mamelodi Sundowns care are doi metri, şi mijlocaşul cu nume Shakespearian de la Rubin Kazan, Macbeth Sibaya.
Mexic
De când a venit Javier Aguirre, El Tri e o echipă mult mai coerentă şi mai stabilă. De la mijloc în sus sunt explozivi de-a dreptul, însă rămân vulnerabili pe contraatac şi la mingile pe sus. Deşi Torrado şi Cuauhtemoc Blanco au peste 100 de selecţii fiecare, schimbul de generaţii s-a cam făcut, băieţii ăştia care vin din urmă având talent cu carul. Portarul Memo Ochoa e la primul Mondial şi va încerca să impresioneze (în Germania a fost rezervă), Carlitos Vela, de la Arsenal, tocmai a declarat ieri că speră ca Mondialul să-i deschidă nişte uşi, Chicarito Henandez, noua achiziţie a lui Man U, a marcat deja de patru ori pentru Mexic anul asta. Şi apoi mai sunt aripile, Gio dos Santos crescut la Barcelona şi Guardado de la Deportivo la Coruna, doi puşti extrem de rapizi care n-au rupt gura târgului până acum în Europa, aşa că asta s-ar putea să fie şansa lor. Să nu uităm că mexicanii sunt printre puţinii jucători obişnuiţi cu altitudinea.
Uruguay
Una din echipele mele preferate, Los Charruas au câştigat multă subtilitate în joc de la venirea lui Oscar Tabarez. De când a preluat echipa acum 4 ani, a pus la punct o strategie conform căreia toate echipele naţionale, de la juniori până la echipă mare, să fie croite pe sistemul 4-3-3. Astfel, Uruguay-ul a impresionat la Mondialele U-17 şi mai ales U-20 de anul trecut, câţiva dintre puşti făcând pasul către echipa mare.
Unul ar fi fundaşul central Sebastian Coates, care s-a integrat perfect lângă căpitanul foarte apreciat, Diego Lugano de la Fenerbahce. Altul, şi ţineţi minte numele ăsta, e playmakerul Nicolas Lodeiro, despre care se spune c-ar fi cel mai talentat jucător uruguayan de la Enzo Francescoli încoace. Are un stâng extraordinar cu care face absolut tot ce vrea şi probabil va exploda la Ajax sezonul viitor.
Căpitanul lui Ajax este, evident, Luis Suarez care a marcat de 74 de ori în 97 de meciuri pentru olandezi, care nu văd cum ar putea să-l păstreze dincolo de vara asta. Suarez se complementează excelent cu Diego Forlan, care la 31 de ani pare să fie în cea mai bună forma a carierei. Şi cum nici o echipă sud-americană nu e completă fără un El Loco, Sebastian Abreu de la Botafogo mai are câteva goluri şi dărâmă un record vechi de 78 de ani in Uruguay. Să nu-l uit nici pe Alvaro Perreira, fostul fundaș stânga al Clujului, devenit titular incontestabil la naționala de când a venit Tabarez. După mine, e cel mai bun străin care a jucat vreodată în Liga 1.
Ofensivi din cale afară, uruguayenii au două probleme: defensiva – rar vezi un meci în care să nu primească gol, şi evoluţiile din deplasare, iarna sud-africană nefiind anotimpul lor preferat cu siguranţă.
Franţa
Pe francezi îi ştiţi, aşa că n-am să insist asupra lor. E greu de înţeles cum de Domenech e încă antrenorul lor, ţinând cont de parcursul mediocru din ultimii ani. Înaintea meciului decisiv cu Serbia de anul trecut, Henry s-a plâns presei franceze că „echipa nu funcţionează, nu ştim ce să jucăm, unde să stăm, cum să ne organizăm. Nu se mai poate.” Din vară va veni Blanc dar până atunci francezii trebuie să se descurce cu cititorul în stele pe care-l au.
În ultimii ani, Franţa s-a chinuit cam cu toate echipele pe care le-a întâlnit, inclusiv Insulele Feroe, locul 125 mondial, de care au trecut greu. Cineva spunea că n-a mai văzut niciodată Franţa surclasata atât de categoric pe teren prorpiu cum a făcut-o Spania pe Parc de Princes. De la retragerea lui Zidane, Franţa joacă acelaşi 4-2-3-1, care funcţiona relativ bine cu Malouda şi Ribery pe post de aripi, dar n-a mers deloc în barajul cu Irlanda, când Domenech a pus doi atacanţi, Anelka şi Henry să joacă ca extreme. Bottom line, Franţa nu merita să fie la Mondial de la bun inceput şi înclin să cred că nu vor ieşi din grupe de data asta.