O copie a grupei D de la World Cup ’94, cu Coreea de Sud in locul Bulgariei.

Argentina

Albiceleste au început preliminariile sub comanda lui Coco Basile, care a fost concediat după ce a reuşit doar o singură victorie în primele şapte partide. Să reţinem acest detaliu esenţial, înainte să ne grăbim să dăm vina pe Maradona pentru umilinţa de a pune Argentina în poziţia de a se califica la mustaţă, după acea scenă aproape apocaliptică, cu San Martin Palermo marcând în prelungiri cu Peru. Maradona a preluat o echipă în derivă şi i-a dat o direcţie, deşi a făcut-o oarecum haotic, convocând peste 100 de jucători şi neutralizându-l involuntar pe Messi.

Lotul de 23 ales de Maradona i-a şocat pe europeni prin absentele lui Zanetti şi Cambiasso, campioni ai Europei cu Inter în acest sezon. Maradona a compus un lot inegal şi vulnerabil, fără fundaşi de bandă (!) dar cu un exces de numere 9. Deşi mandatul lui Maradona pare un balamuc tactic, Diego are un plan (nu râdeți!) pe care dacă ai răbdare să îl asculţi constaţi că nu e atât de ridicol pe cât îţi inchipuiai. O fi el un dement care calcă jurnalişti cu maşina, dar dacă-l rogi să îţi explice cum gândeşte el fotbalul, nu mai scapi de el. Săptămâna asta a dat un interviu unui post de radio argentinian în care a lămurit câteva aspecte. Să le luăm pe rând:

Zanetti -€“ sezonul asta a fost în primii trei fundaşi stânga din Europa. Cum să nu-l chemi? Pare un sacrilegiu vorba lui MM. În paranteză fie spus, amintiţi-vă că nici Pekerman nu l-a chemat în 2006. Abia întreaga strategie a lui Maradona de a chema doar apărători care joacă în centru la cluburile lor pare sinucigaşă. În interviu însă, el a explicat că nu aşteaptă de la Otamendi şi Heinze, fundaşii laterali, să urce şi să centreze – pentru asta are extremele, Jonas Gutierrez şi Di Maria. Asta e varianta oficială.

Cea neoficială spune că Zanetti a căzut în dizgraţia lui Diego după meciul din septembrie cu Brazilia. Conduşi cu 2-0 la pauză la Rosario, argentinienii erau înghesuiţi de o echipă mult mai organizată. Diego intră în vestiar la pauză şi le ţine un discurs gen Braveheart, mergând de la unul la altul şi urlând: „Hai băieţii! Pentru ţara noastră! Putem s-o facem!” Realizând că e nevoie instrucţiuni tactice, Zanetti a rămas cu echipa în vestiar după plecarea lui Maradona şi i-a spus fiecăruia ce trebuie să facă. Argentina a jucat cu totul altceva după pauză, deşi a pierdut până la urmă cu 3-1. Diego a aflat şi a făcut o criză de nervi după meci.

Cambiasso – aici e mai simplu. Esteban nu joacă pentru Maradona îl apreciază foarte mult pe Mascherano, care acoperă perfect terenul pe orizontală şi urcă foarte rar.

Unde greşim noi în schimb, e că îi judecăm după prestaţiile de la Inter. Vă aduceţi aminte de caricatura lui Messi, Superman în Europa, Clark Kent la naţională. Aşa e şi cu Cambiasso, Zanetti şi Milito în ultimii ani la naţională. La primul a renunţat de cum a fost instalat. La al doilea abia după finalul preliminariilor. Într-o ţara care adoră să cârcotească, nimeni nu l-a criticat pe Maradona, suporterii l-au susţinut aproape unanim. Aceeaşi poveste şi cu Milito, care la Inter e vârful de lance al unui sistem construit să-l servească. Acum trei ani în Copa America, Milito a intrat în locul lui Crespo, accidentat, şi a fost atât de şters încât Alfio Basile a renunţat să mai joace cu atacant central. Milito a mai avut câteva apariţii în preliminarii, unde a fost la fel de invizibil.

Nu încerc să spun că Maradona nu e absurd, pentru că e. Doar că nu chiar atât de absurd pe cât ne închipuim noi, privind mecanismul asta uns perfect care e Inter-ul lui Mourinho.

Marea hibă a Argentinei e lipsa unei variante de rezervă pentru Veron, „Xavi al meu” cum îi spune Maradona. Un Xavi mai bătrân şi mai încet, care pasează mai prost, şi care nu prea deposedează fără fault. Chiar şi aşa, dacă Veron păţeşte ceva, Mondialul Argentinei s-a terminat. Iată de ce, adevăratul sacrilegiu e absenţa lui Ever Banega de la Valencia, un mijlocaş central care distribuie excelent mingea şi care e capabil să şi coboare la marcaj. Postura de rezervă l-a costat şi pe Fernando Gago locul în avion, astfel că Argentina suferă cel mai mult în zonă centrală a liniei mediene.

Cum poate o echipă care va alinia un portar mediocru, patru fundaşi centrali şi un playmaker consumat, să fie totuşi cotată printre favorite? Răspunsul vine citind lista atacanţilor: Messi, Tevez, Milito, Aguero, Higuain (şi Martin Palermo). Cel mai letal atac de la acest Mondial. Un pic cam aglomerat acest departament, dacă ne gândim că Argentina joacă (doar) cu doi atacanţi. Îmi amintesc de regula lui Capello, cu doi oameni pe fiecare post, şi mă uit peste lotul Argentinei, care are 7 mijlocaşi care se bat pe 4 locuri şi 6 atacanţi care se bat pe 2.

Văd Argentina chiar în semifinale, pentru că are un culoar oarecum uşor – cum ar fi o întâlnire cu Uruguay-ul după grupe? Mai departe însă, întâlneşti echipe care te pun să plăteşti pentru nesăbuinţa de nu acoperi fiecare post cum trebuie.

Nigeria

„Supervulturii” s-au calificat greu de tot la Mondial dintr-o grupă în care plecau favoriţi detaşat, cu Tunisia, Mozambic şi Kenya, ceea nu e tocmai un compliment pentru ei. Probabil că mulţi dintre noi păstrăm amintirea acelei echipe flamboaiante din ‘€™94, cu Amunike, Amokachi şi Okocha. Din păcate, Nigeria de azi e antiteza acelei echipe. Nigerienii au o defensivă semi-decentă dar cam atât. Au un stil foarte pasiv de joc şi păcătuiesc prin lipsa de creativitate de la mijloc în sus. În mai puţin de un an, între februarie 2009 şi ianuarie 2010 au făcut cinci meciuri nule, şi lăsaţi-mă să va spun că nu-s cea mai spectaculoasă echipă de privit.

Antrenor e suedezul Lars Lagerback, adus după Cupa Africii în locul lui Shaibu Amodu. Jucătorii de bază îi ştiţi din Anglia: Joseph Yobo şi Aiyegbeni Yakubu de la Everton, Seyi Olofinjana de la Hull, Obi Mikel de la Chelsea, Danny Shittu care nu prea prinde echipa la Bolton, Dickson Etuhu de la Fulham, şi evident căpitanul de 179 de ani, Kanu. O echipă cam plictisitoare una peste alta, pe care n-o văd trecând de grupe nicidecum.

Coreea de Sud

Coreenii sunt la a şaptea Cupă Mondială consecutivă şi eu îi văd printre revelaţiile turneului. „Tigrii Asiei” au impresionat în amicale, bătând echipe solide la Japonia sau Coasta de Fildeş. O echipă tehnică şi organizată, care joacă un fotbal pozitiv, bazat pe posesie. Coreea joacă un 4-4-2 tradiţional, cu două aripi care din Premier League, Park Ji-Sung de la Man Utd şi Lee Chung-Yong de la Bolton Wanderers. Alţi doi „europeni” remarcabili sunt Ki Sung-Yong de la Celtic, supranumit Gerrard-ul corean, şi mai ales un vârf foarte interesant de la Monaco, Park Chu-Young, extrem de iute şi un excelent executant de lovituri libere. Deşi pornesc ca outsideri, eu cred că asiaticii vor reuşi să-şi impună jocul în faţa a două echipe destul de plate şi uni-dimensionale, ca Grecia şi Nigeria.

Grecia

Una din cele mai defensive echipe de la Mondial, Grecia nu s-a schimbat prea mult din 2004, când şoca lumea luând titlul european. De 9 ani sub comandă lui Otto Rehhagel, Grecia are acelaşi joc bazat pe o apărare ermetică şi contraatacuri cu mingi trimise pe atacanţii înalţi, Charisteas şi Gekas. Katsouranis rămâne un închizător pe care poţi conta şi Karagounis, căpitanul care orchestrează jocul. Dezavantajul Greciei e că ştie să joace doar pe contraatac, însă nu are jucători rapizi care să scape uşor din marcaj. Una peste alta, eu n-aş avea încredere într-o echipă în care Kyrgiakos e liderul apărării.

Previous ArticleNext Article