Probabil grupa cu cele mai urâte meciuri de la Mondial
Anglia
Dacă e să ne luăm după previziuni şi bookmakeri, Anglia face parte dintr-o categorie doar a ei, nu chiar în aceeaşi clasă cu Spania şi Brazilia, dar oricum un pic peste echipele din raftul al doilea al fotbalului mondial: Argentina, Portugalia, Olanda, Italia. Poate Anglia să câştige Cupa Mondială? Da, fără îndoială. Germania în 2002 sau Franţa, şi chiar şi Italia în 2006, n-au fost echipe colosale, ci doar organizate şi funcţionale. Va câştiga Anglia Cupa Mondială? Nu, cu un pic de îndoială. Cred că Anglia are un pic prea multe găuri că să poată spera la mai mult decât o semifinala. Iată-le pe cele mai importante:
– doar două echipe de la Mondial sunt compuse din jucători care evoluează în campionatul propriu. Una e Coreea de Nord, cealaltă e Anglia. La polul opus, în ultimele două decenii, Brazilia a avut cei mai mulţi jucători răspândiţi în toată lumea. Să ştii cum să te adaptezi şi să reacţionezi la feluri diferite de a juca e un avantaj decisiv, pe care Anglia nu-l are.
– portarul - e foarte greu să mergi până la capăt fără un portar de mare calitate. Iarăşi, Anglia nu-l are. Joe Hart e probabil cel mai talentat din cei trei, dar îi lipseşte experienţă la nivel înalt. Jamo e cel mai experimentat dar e la apusul unei cariere ciuruită de gafe. Rob Green e un portar bun, dar nu excepţional.
– cuplul de fundaşi centrali, Rio Ferdinand - John Terry e o versiune ruginită maşinăriei defensive care era odată. Ambii au avut probleme mari sezonul asta, unul cu spatele, altul cu căsnicia, dovedindu-se vulnerabili în faţă unor vârfuri care deşi nu erau de speriat, aveau viteză, de ajuns ca să le dea coşmaruri lui Rio şi Jay T.
– al doilea vârf - Anglia nu are un atacant pe măsura lui Rooney, aşa că încearcă să-l găsească pe cel care scoate cel mai bine la iveală calităţile lui Wazza. De-a lungul preliminariilor, acesta a fost Heskey, altruist şi inteligent, însă pe final de sezon a prins doar câteva minute la Villa, unde e abia al patrulea atacant.
– sistemul: presa britanică îl susţine până în pânzele albe pe Capello, dar se simte o oarecare undă de îndoială în privinţa conservatorismului şi rigidităţii italianului. Se spune deja de ceva timp că acest Mondial nu va putea fi câştigat cu un sistem 4-4-2, care pune mare presiune pe fundaşii centrali în faţa unei Spanii spre exemplu, care face pressing sus şi plimbă mingea excelent.
S.U.A.
Favorita grupei la poziţia a doua e o echipă coagulată, de calitate. Majoritatea jucătorilor din lot joacă în Premier League, Bundesliga, Ligue 1, Seria A. America joacă tot un 4-4-2 dar mult mai defensiv, cu doi închizători, unul din ei fiind de perspectivă, Mike Bradley, fiul selecţionerului. Departamentul portarilor e acoperit de trei goalkeeperi care joacă în Anglia, Tim Howard de la Everton fiind titularul de drept. În centrul apărării americanii au probleme cu accidentările, după ce Bocanegra a fost operat de hernie în martie iar Onyewu a ratat aproape tot sezonul la Milan după accidentarea la genunchi.
Punctul forţe al echipei vine din benzi, atât Clint Dempsey cât şi Landon Dononvan impresionând în Anglia în acest sezon. Două aripi de mare excepţie de la care S.U.A. aşteaptă majoritatea fazelor de poartă. Atacul nu e pe măsura restului echipei, după ce Charlie Davies, cel mai periculos vârf al lor, a fost implicat într-un grav accident de maşină în octombrie după care încă nu şi-a revenit complet. Asta înseamnă că atacul va fi condus de Jozy Altidore, pe care l-aţi văzut sezonul asta la Hull, unde a marcat însă doar o dată în 28 de apariţii.
S.U.A rămâne o echipă imprevizibilă, care a demonstrat la Cupa Confederaţiilor de anul trecut că poate bate pe oricine – a învins 2-0 cu Spania în grupe şi a avut 2-0 la pauză cu Brazilia. De atunci însă au pierdut cu adversari modeşti ca Slovacia (0-1) şi Danemarca (0-3) făcându-ne să ne întrebăm: care versiune a Statelor Unite o vom vedea la vară?
Algeria
„Vulpile deşertului” nu e un film prost de ProTv, ci porecla jucătorilor Algeriei, singura echipă din partea nordică a Africii calificată la Mondial. Algerienii au produs probabil cea mai mare surpriză a barajelor învingând în trei manşe Egiptul, campioană Africii din 2006 încoace.
Spre deosebire de restul echipelor din grupă, care merg pe tradiţionalul 4-4-2, Algeria joacă un sistem elaborat şi aproape abandonat în fotbalul contemporan: 3-4-2-1. Sistemul gândit de anternorul, Rabah Saadane, cere un travaliu imens din partea fundaşilor, dar dacă e executat corect, poate ţine în şah echipe mult superioare tehnic.
Algerienii au doi jucători care se desprind din banalitatea echipei: Madjid Bougherra, fundaşul central de la Rangers şi unul din cei mai buni oameni de la ultima Cupă a Africii, şi playmaker-ul Mourad Meghni de la Lazio, poreclit „Petit Zidane”. Ar mai fi Nadir Belhadj de la Pompey, care pare în anumite momente prea talentat pentru binele lui.
Una peste alta, mi-e greu să-i văd pe algerieni scoţând mai mult de un punct din grupa asta.
Slovenia
O ţară cu o populaţie de mărimea Brooklyn-ului, simpla prezenţă a Sloveniei la Mondial e remarcabilă. Ce trebuie să ştiţi despre Slovenia este că are una din cele mai bune defensive de la acest turneu, primind doar 4 goluri în preliminarii. În poartă îl au pe Samir Handanovic, foarte solid la Udinese în ultimele sezoane. În faţa apărării e căpitanul Robert Koren, care vine la Mondial fără echipă, după ce West Brom nu i-a prelungit contractul. Golgheter e Milivoje Novakovic, de la Koln, care a marcat deja de 14 ori în 37 de meciuri, o eficienţă notabilă când joci la o echipă ca Slovenia.
Cheia echipei e însă antenorul Majaz Kek, pe care l-am văzut eclipsându-l în barajul cu Rusia pe Guus Hiddink, printr-o organizare aproape perfectă şi un joc pe contraatac nemilos. Deşi îi lipsesc calităţile individuale, Slovenia e cea mai bine închegată echipă din grupa C.
Si un avertisment de încheiere: nu va faceți speranțe dincolo de meciul de deschidere, Anglia – S.U.A. de pe 12 iunie. Ar fi nevoie de un miracol ca să vedem altceva decât evoluții ultra-defensive în celelalte meciuri din grupă.