N-am intrat niciodată într-un restaurant Michelin, de fapt nu cred c-am dat vreodată mai mult de 25 de euro pe o masă. Dar e ceva care mă fascinează la lumea asta a restaurantelor adevărate.
Cred că mi se trage de la cartea lui Bourdain, pe care am dat câteva lire într-un Oxfam. Fiind un pic cam gurmand, mi-au plăcut poveștile despre scoici și trufe, despre viața neromanțată într-o bucătărie din care ies cinci sute de feluri pe seară. Am înțeles ce înseamnă să lucrezi 16 ore pe zi și să ai mâinile călite de tăieturi și ulei încins.
Perfection is lots of little things done well. (Fernand Point)
De la Bourdain am ajuns la Marco Pierre White, englezul care la 33 de ani avea trei stele Michelin și la 36 le-a dat înapoi. Omul se săturase să fie evaluat de critici care știau mai puține decât el despre gastronomie. Dar drumul de la spălător de vase până la cel mai bun bucătar din Anglia e unul extrem:
To achieve and retain three stars is extreme, and that is why I was extreme. I could not say, “Come on boys, let’s try to get it right.” That just wouln’t have worked. You have to deliver the message that they must never take a shortcut. And if you are not extreme then people will take shortcuts because they don’t fear you.
De la Pierre White am ajuns la Raymond Blanc, alt bucătar de excepție, care și-a început cariera fiind chelner într-o braserie obișnuită. Blanc fusese educat să încerce să-și facă treabă cât mai bine, oricât de mundană ar fi:
It was about giving the customer a special moment, doing my best for the guest, regardless of the fact that the environment was cheap. If I was going to do something I wanted to do it well. (…) Customers were appreciative that their average food was brought to them with attention and thoughtfulness. They admired the effort and attempt at elegance.
Unde vreau să ajung? Deși vin din lumi diferite oamenii ăștia au în comun o etică a muncii teribilă, care urăște compromisul și prețuiește lucrul bine făcut. Mai mult decât talentul, asta i-a făcut cei mai buni în meseria lor. O exigență și o atenție obsesivă la detalii care celor mai mulți dintre noi ne e străină.
Dar asta n-am înțeles-o decât după ce am văzut cum se face cel mai bun sushi din lume. O capodoperă de documentar și de restaurant:
Sursa foto: Laissez Fare
multumesc pt the tip cu documentarul. uite cu mi-am gasit ceva de vazut in seara asta. ma bucur sa vad ca si tu esti fan bourdain, I love the guy.
subscriu si la bourdain si la faza cu documentarul.
Mmm ce pofta mi-a facut jiro