„You’€™ll never break our spirit” scria pe banner-ele suporterilor lui Pompey. Ei veniseră pe Wembley cu speranţa unei consolări mult-aşteptate după un sezon chinuitor. ’twas not to be.

Prima repriză a amintit de prima parte a duelului de pe Emirates dintre Arsenal şi Barcelona. Chelsea a înghesuit-o pe Pompey în jumătatea proprie, „albaștrii” lovind bara de cinci ori, cât Pompey în întreg sezonul! Una din bare i-a aparținut lui Kalou, care din doi metri, poziţie centrală, cu toată poarta (goală) în faţă, a reuşit să trimită mingea în transversală. Nu-mi amintesc o ratare mai mare sezonul ăsta. Cumva, Pompey a reuşit să intre la cabine fără gol primit, un mic miracol având în vedere nu doar barele, cât faptul că raportul suturilor la poartă a fost 16-1.

Curios, Pompey a ieşit de la vestiare cu un tupeu aproape inconştient, la care Chelsea nu prea a ştiut să răspundă. După 10 minute, Dindane vine din flancul stâng, dă mingea pe lângă Belletti, îi ia faţă, după care e trântit la pământ de brazilian. Penalty! Un-fuckin-beeelievable! Kevin Prince-Boateng îşi asumă responsabilitatea dar se sufocă în faţă unei peluze albastre, şi trage cum nu se poate mai prost, încet şi pe mijloc, dându-i şansa lui Cech să respingă cu picioarele deşi plecase în dreapta.

Cinci minute mai târziu, Drogba face ce a făcut întotdeauna pe Wembley: înscrie. Lovitură liberă de la 20 de m, ivorianul trage cu latul pe colţul portarului, dar loveşte mingea cu acel backspin ciudat împrumutat de la Cristiano Ronaldo, James face un pas în direcţia opusă şi nu mai are timp să ajungă la mingea care muşcă bara din stânga sa înainte să intre în plasă. Al şaselea meci consecutiv în care Drogba marchează pe Wembley! Şi a şasea Cupă pentru Ashley Cole!

Şi iată că la final de sezon, când se trage linie, desemnarea lui Rooney drept jucătorul anului pare grăbită: Drogba a avut mai multe şuturi la poartă, mai multe goluri, de trei ori mai multe assisturi, toate astea dublate de medaliile cucerite anul asta. N-a avut însă şi naţionalitatea potrivită.

Strivită de şansa unică pe care a irosit-o, Pompey n-a mai reuşit să intre în joc. Chelsea a mai avut un penalty pe final de meci, ratat de Lampard, care a tras pe lângă poartă, o chestie care nu se mai întâmplase într-o finală de Cupă din 1913.

Făcând prima dublă din istoria clubului londonez, Ancelotti alungă de la început fantoma lui Mourinho de pe Stamford Bridge. Declaraţiile mereu provocatoare ale portughezului sunt înlocuite de bunul simţ care învăluie conferinţele de presă ale lui Carletto. Întrebat ieri care a fost rolul său în acest an istoric pentru Chelsea, el a răspuns modest: „Am avut norocul să fiu primit la cluburi că Milan şi Chelsea unde jucătorii mi-au făcut sarcina foarte uşoară.”

Trebuie spus şi că gazonul nou de pe Wembley, al 11-lea din 2007 încoace, a fost la fel de infect ca primele 10. Terry l-a calificat drept „inacceptabil” după meci şi le-a transmis oamenilor din federaţie că „trebuie să se decidă dacă vor că Wembley-ul să fie păstrat pentru fotbal sau pentru concerte”. Ce ironie, remarca cineva, să ai un stadion de un milion de lire sterline şi un gazon de două parale…

Previous ArticleNext Article