Tim Vickery povestește cum un suporter brazilian s-a dus la un meci de Copa Libertadores, la câteva ore după ce tatăl său murise:

I still went to the game. It’s what he would have wanted. My dad was a fervent Fluminense fan. I could imagine him saying “son, it’s too late to do anything for me, but you can go and give the team a hand”.

E o poveste emoționantă pe care Vickery speră să și-o amintească data viitoare când cineva îi spune că fotbalul nu contează. Asta m-a pus pe gânduri. Vickery e un jurnalist remarcabil, dar logica din spatele argumentului pare strâmbă. Doar pentru că unii își închipuie că viața începe și se termină cu fotbalul, asta nu înseamnă că așa se întâmplă. E un sofism.

Tatuajele, bannerele cu “UTD kids wife, în that order”, cenușa suporterilor incinerați vărsată pe gazonul de pe Anfield, toate sunt gesturi de un devotament admirabil în rândul fanaticilor. Cum poate fotbalul să fie trivial când stârnește asemenea pasiuni în oameni?

Dar ajungem de unde am plecat. Doar pentru că unii îl iau mult prea în serios asta nu înseamnă că nu e trivial. Și asta nu se întâmplă doar cu fotbalul. De când mi-am luat câine, mai intru din când în când pe forumuri specializate, și dau de oameni care vorbesc despre ciobănescul lor de parcă ar fi soul-mates. Le-aș răspunde de fiecare data: E DOAR UN CÂINE, dacă aș ști că nu mă ostracizează.

Unii venerează o echipă, alții un câine, o mașină cu mulți cai, sau niște stele Michelin. Oamenii dintr-un trib par fraieri în ochii celorlalți. Cum să dai sute de pounds pe o masă, se întreabă suporterul care dă câteva mii ca să meargă cu echipa în deplasări? Cum să-ți pierzi vremea cu fotbalul, când mereu e ceva de făcut la mașină? Dar asta nu înseamnă că vreunul din lucrurile astea contează cu adevărat în marea schemă a lucrurilor. Doar că, vorba lui Eminescu, crezi cムte-nchini la soare și-ai adorat scânteia.

Ca jurnalist care scrie în fiecare zi despre fotbal, sunt primul care să recunosc că fotbalul e doar o scânteie. Nu spun că nu contează. Fotbalul contează doar în măsura în care reflectă ceva mai important decât cornere și offside-uri.

Cum ar fi prezența de spirit de a veni în ajutorul unui puști sufocat de anxietate. Sau noblețea de a opri o fază pentru a vedea dacă adversarul tău e în regulă. Sau frumusețea unei pase nemaivăzute. Dar dincolo de asta, dacă bate Liverpool sau Chelsea, dacă Torres își revine sau nu, dacă Wenger va cumpăra un portar, toate astea nu prea contează.

That’s one of the greatest things about football. It allows you to experience the full gamut of human emotion- hope, despair, the kind of joy that makes you leap and punch the air and the brand of despair that causes your head to plunge into your hands. But you do so safe in the knowledge that none of it really matters. Not in the real sense of the word. It’s a simulated reality in which one can cocoon oneself. Life with stabilisers on if you will. Nick Hornby had a nice line in Fever Pitch, that if you lose a Cup Final in May, you get the 3rd Round again in January.

Sursa foto: wvs

Previous ArticleNext Article

This post has 18 Comments

18
  1. Imi amintesc, licean fiind, cind regretatul meu tata ma vedea in fata aparatului de radio ascultind simbata dupa amiaza etapa engleza la BBC World Service si imi spunea :
    “De ce pierzi vremea cu astfel de nimicuri, nu ai nici un folos de pe urma acestei activitati, mai bine citeste o carte!”
    Am inceput sa fac asta in 1980 si datorita acestei “ocupatii” am ajuns sa vorbesc o engleza rezonabila, sa cunosc un fellow suferer cu care am ramas prieten si acum dupa un sfert de veac, am prieteni incredibili in Anglia, o familie care ma considera membru cu drepturi depline si unde sint binevenit in orice moment(asta apropo de proverbiala raceala britanica).
    Ce regret, este faptul ca tata nu a trait destul sa vada toate acestea, desi sper, ca de acolo, din cer, totusi se vede pina la noi.
    Incerc insa sa corectez un aspect legat de comportamentul meu post match, nevasta
    poate spune ce a facut City, functie de dispozitia afisata de mine.Si nu are nevoie de mai mult de 10 minute pentru pronostic, care e corect in proportie de 90%.

  2. La fel de regretatul meu tata, bucovinean fiind, avea o afinitate speciala pentru echipele nemtesti. De aceea, evident, in ’99, a tinut cu Bayern in finala de pe Nou Camp. Regret faptul ca a adormit pe la mijlocul primei reprize, la 1-0 pentru bavarezi si ca, in ciuda urletelor mele de novice fan United (aveam abia 8 ani de suporter al diavolilor), n-a fost chip sa-l trezesc ca sa vada finalul meciului. Sper insa ca, acolo unde e, revede golurile lui Ole si Teddy in fiecare zi si ca se bucura de ele.

    Iar cand ma voi casatori, sper ca nevasta sa-mi poata spune cu aceeasi acuratete ce va face United cu 10 minute inainte de meci, indiferent de dispozitia pe care-o voi afisa. Poate asa voi reusi in sfarsit sa ignor sfatul unui foarte bun prieten, dat acum foarte multi ani: “Sa nu pariezi niciodata pe echipa cu care tii”.

  3. desi nu asta e justificarea din articolul initial (“The story … illustrates the depth of the bond that exists between the fan and the club, the individual and the collective.”) imi place povestea ptr. ca arata cum fotbalul poate ajuta pe cineva sa treaca peste anumite momente foarte grele.
    si un link de la un articol genial , dar relevant ptr. subiect doar printr-o fraza din penultimul paragraf: “…what’s most affecting about his story is the way he prefigured modern
    sports in creating, at his best, an experience that transcended all the
    justifications people had to give themselves in order to enjoy it. ”
    http://www.grantland.com/story/_/id/8339692/brian-phillips-edward-payson-weston
    pe scurt – fotbalul nu conteaza si e in acelasi timp extrem de important 😉

  4. Tot ca si bucovinean, taica-miu se ridica in picioare la imnul nemtilor si cand mergeam prin vecini pe la meciuri prima intrebare pe care o punea era: “nu va suparati, la dvs se urla la meciuri?”

    Apropo de asta va recomand cu caldura articolul lui Marcotti din Blizzard Issue 2 despre Italia 90 traita de el ca si adolescent; in viata mea nu am simtit o emaptie mai mare ptr o scriere sportiva (el dupa meciul cu Argentina, eu dupa meciul cu Suedia):

    “….Serena had blasted it which was the right thing to do but Goycoecha had got his body in the way. Argentina were in the final.

    …………..

    I spent several hours mind blank simply willing a hole in the in the space-time continuum. When the light came and the dawn broke I knew I was defeated. And with it my certainties

    ……………………..

    I did not watch a single minute of the rest of the WC. I did not talk to anyone beyond basic conversation with my parents for several days and i did not buy a newspaper for weeks.

    …………..

    To this day I don’t know what hurt more, losing shot-out or realizing my teenage certainties had crumbled. And until the day I became a father, I would never again find myself so emotionally invested into anything.”

  5. Sigur ca da. Realitatea e intotdeauna mai complicata, dar in principiu si eu zic la fel: intensitatea pasiunii poate fi prost canalizata, nimic n-o scuza daca-i prost orientata. La 20 de ani personajul din Fever Pitch ti se poate parea amuzant, la 40 l-am vazut mai degraba blindsided, self-oblivious si wasteful.

    Mi-a placut citatul din Eminescu si mai ales ca in 2012 cineva a citat din Eminescu.

    In other news, domnilor, pe jumatate bucovinean sunt si eu, incet-incet punem de-un partid. Echipele germane (inclusiv, sau mai ales, nationala) imi plac insa numai de cind s-au mai umanizat 🙂 in ultimii 6-7 ani sa zicem.

  6. De acord cu ideea articolului insa nu pot fi de acord cu acea comparatie cu oamenii care isi iubesc cainii foarte mult, poate la fel de mult ca pe membrii familiei. Nu e doar un caine, e un animal pe care il iubesti si care te iubeste la randul sau. Asta cu “e doar un caine” o gandesc in general cei care nu au nicio problema in a rani un animal fara aparare sau chiar a il omori. Singura diferenta dintre noi si restul animalelor e constiinta.
    Si asta o spune cineva care nu are un caine :))

  7. Aceeasi problema o am si eu de pe laptopul de servici, de pe telefon/iPad/laptopul personal insa merge perfect. Am gasit insa un workaround si cu cel de la servici, intri intai pe google si dai cautare dupa anglofil.ro. Apoi iti merge…Poti incerca de pe telefon daca functioneaza trick-ul.

  8. Daca tot e vorba de tati, regretatul meu tata m-a introdus in lumea fotbalului si desi ma teroriza intotdeauna cu notele de la scoala, mai tarziu examenele picate la facultate, totusi nu pot sa uit cand m-a pus sa trag chiulul in generala pe vremea comunismului sa mergem impreuna la meci pe Municipalul brailean cand a venit Steaua aia de era campioana europeana ptr. un amical. Pe o vreme cainoasa de iarna dupa care am tras o raceala teribila, ce a mai bombanit maica-mea. S-a terminat parca 8-2 ptr. Steaua Maxima. Si iarasi nu pot sa cred cum la ditamai Tovarasu’ inginer si sef de promotie in facultate se ducea la meciuri pe acelasi municipal brailean si era extrem de nervos cand galeria galateana spre exemplu, formata din vreo 20 de oameni domina sonor derby-urile din B cu Progresul. Cand juca Steaua in Europa avea grija mereu sa-si organizeze delegatii si asa a comis-o si a doua oara, cand am vazut live meciul cu Galata lui Colak sau cum il chema, Camataru-ul lor. 4-0, ce vremuri. Mai ales ca am ratat niste ‘lucrari de control’ in ziua aia:). De unde aceeasi concluzie, fotbalul reprezinta ceva, daca luam note proaste la scoala ptr. ca bateam mingea sau dispaream cu orele iesea scandal monstru. Daca aveam ghinion lunea sa fiu ascultat dupa ce duminica juca Progresul Braila (mai ales dupa ce a promovat in A), se aplica the benefit of the doubt:).

    Revenind la zilele de azi, acelasi lucru l-a invatat si nevasta-mea. Ziua de meci e sfanta, chiar daca plec de acasa la 1 si revin pe la 7 (mind you, fara a pierde timpul in pub). Si eu am invatat la randu-mi un lucru, in ziua aia se intampla lucruri ciudate cu dublura de la card, diverse cumparaturi sau saloane de coafor:) Si nevasta-mea stie scorul instantaneu dupa ce ma vede si reactioneaza instantaneu: “Hihi, iar au luat bataie loserii tai, ce ma bucur!”…

    Yep, Fulham maine, niciodata pana acum Spurs nu au jucat atat de aproape de unde stau and yet, nu pot vedea meciul asta live:((((

  9. coys…eu o sa mai fiu prin londra cel putin 1 saptamana…

    e ditamai orasul..ma gandeam,daca ai timp pana miercuri(s-ar putea sa dau o fuga si prin scotia) poate iesi la o bere prin strattford sau pe la piccadilly circus..nu de alta,da’ mi-ar prinde bine niste cultura fotbalistica britanica:D..

    bineinteles,daca ai timpul necesar si ai fi de acord..

    acum stau prin wickford,daca te ajuta cu ceva..

  10. Frumoase povesti cu tati din partea tuturor de pe aici.

    Si eu ascultam BBC World Service in perioada aia si mi-ar fi placut sa fi fost tata pe aproape. Dar el murise demult. Mi-l amintesc citint Sportul si acultand Fotbal minut cu minut – cred ca asa am invatat sa citesc, stand be burta pe jos cu Sportul in fata mea.

  11. Eu cred ca Alex “batea” mai mult catre cei cei care isi iubesc cainele, dar isi urasc vecinii.

  12. Hmm, eu zic ca o cale de mijloc mare si lata intre cele doua extreme de care spui, adica sa tii la cainele tau si sa ai grija de el, bearing in mind ca e un caine si nu un om, distinctie pe care unii nu par s-o mai faca.

  13. Eu zic ca toata lumea realizeaza ca animalul lor e un caine insa il iubesc la fel de mult ca pe un om si nu mi se pare nimic in neregula cu asta. Cu exceptia cazului cand ar alege sa isi salveze cainele dintr-o cladire in flacari si nu o ruda sau un prieten 😀

  14. Mersi mult pentru povesti, chaps. Mi-ati facut dimineata mai frumoasa.

    Oarecum off-topic, dar cu atatia bucovineni printre noi stie cineva sa joace taroc? Eu am invatat acum cativa ani si rar trece o saptamana fara sa fac o carte. Stiu ca in zona Sucevei e de destul de popular, de asta intreb…

  15. filmul e foarte fain, eu il stiam dupa titlul frantuzesc, l-am vazut acum o mie de ani, dar tot am recunoscut scena