Într-o singură zi, peninsula iberică a reabilitat onoarea ofensivă a Europei.
Chile – Elveţia a fost o luptă aproape maniheistă între vardiştii lui Bielsa, acest colonel obsedat de fotbalul pur, şi hoţii lui Hitzfeld, care îşi închipuie c-or să iasă din grupe furând fotbalul la cântar. Un meci stricat de ineptul arbitru saudit, care în căutarea celor 15 minute de faimă, a îngălbenit pe toată lumea. Cu un om în minus după doar jumătate de oră, elveţienii au semănat mult cu Interul de pe Camp Nou, adoptând acelaşi 4-4-1 cu două linii de apărare foarte apropiate una de cealaltă. Chilienii, cu tot heirupismul lor ofensiv, au marcat târziu prin lovitura de cap a lui Mark Gonzalez. Trecuseră 9 ore şi 18 minute de când Elveţia nu mai primise gol la Campionatul Mondial.
Neputinţa de a puncta de două ori îi va urmări pe chilieni. Iau creionul de după ureche şi zic aşa: dacă Elveţia bate Honduras la două goluri şi Chile pierde cu Spania, Chile rămâne pe afară, cu tot cu alea 6 puncte ale ei. Dacă marca de două ori, obliga Elveţia să le dea patru hondurienilor, adică marea de băut pentru o echipă care nu ştie să atace. Altfel spus, dacă marca de două ori Chile îşi permitea să piardă cu Spania, aşa are nevoie măcar de egal.
În celălalt meci, Hondurasul a tras ponoasele tupeului elveţian de a trezi din somn monstrul spaniol. Cu Armada având nevoie disperată nu doar de puncte cât şi de goluri, meciul nu putea fi decât un exerciţiu de limitare a stricăciunilor pentru caraibeni. După ceva mai bine de un sfert de ceas Villa, care deja bifase o bară, a despicat apărarea hondurienilor strecurând balonul printre doi fundaşi, l-a evitat pe al treilea şi a şutat din alunecare către vinclu. Până la pauză Torres ar fi trebuit să rezolve meciul, dar de fiecare data când a ajuns în poziţie de finalizare a avut fineţea unui tăietor de lemne. „There was a time when those always went in” exclama nostalgic comentatorul ITV. Într-adevăr Torres lasă impresia că şi-a pierdut acuitatea în infirmeriile în care a stat ultimele luni.
Vorba clişeului, dacă eram la box, Reinaldo Rueda ar fi aruncat prosopul la pauză. Aşa însă, nu şi-a putut proteja elevii de o repriza secundă în care Spania avea să fie chiar mai hămesită după goluri decât în prima. Villa a punctat după un şut deviat pentru 2-0, ajungând la impresionant randament de 40 de goluri în 60 de meciuri la naţională, şi suflându-i în ceafă golgheterului all-time, Raul. No hay dos sin tres, nu-i aşa? Cum ar fi putut să nu-mi iasă pariul de handicap 2.5 care-l aveam pe Spania? Singură explicaţie pe care-am găsit-o e că extratereştrii care-au pariat pe 2-0 scor exact l-au înlocuit cumva la pauză pe Villa cu Sile Ghindaru. Cum altfel să rateze Guaje nu doar un penalty dar şi singurul cu portarul pe o fază de contraatac 4 contra 2?
Prin pasele geometrice şi uşurinţa înspăimântătoare cu care îşi creează şanse, Spania a furat toate complimentele. Cu toate astea a lăsat o vagă impresie de vulnerabilitate, o impresie că o echipă un pic mai bine organizată ar putea s-o pedepsească pentru neglijenţa la finalizare. „N-am făcut un meci bun azi. Au fost câteva atingeri de calitate dar am fost mai vulnerabili decât cu Elveţia. Nu sunt prea fericit” a declarat Del Bosque după meci.
Vasăzică, totul se joacă în acel cataclismic Spania - Chile care în teorie ar trebui să se termine 17-13. Serios vorbind, mie îmi aduce a Barça - Arsenal meciul asta. Chile e o echipă naivă defensiv, a luat o căruţă de goluri în preliminarii, doar că nu i-a testat nimeni până acum în Africa de Sud. Două evangheliste ale fotbalului de atac, dar gung-ho-ul chilian e diferit de tiki-taka catalano-castelană. Sunt mai tăioşi şi au mai multă metodă spaniolii. Iar dacă vor să evite Brazilia, au nevoie să răzbune ratarile de ieri. Dar n-ar fi mai frumos să se sugrume un pic Elveţia, şi să meargă mai departe Spania şi Chile, două amigas del balon, cum se zice la Madrid.