De când m-am întors în ţară, nici o întrebare nu mi-a fost pusă mai frecvent decât: „De ce n-ai rămas să fii ziarist acolo?”
Cei care îmi pun întrebarea au în general cunoştinţe limitate de engleză, aşa că rar acceptă răspunsul meu, că n-aş fi putut pentru că nu cunoşteam destul de bine limba. „Ei n-ai putut… n-ai vrut!” Am auzit de atâtea ori că n-am vrut încât am început să mă întreb dacă undeva în subconştient n-o fi adevărat.
Apoi am citit interviul lui Mihnea Măruţa cu domnul Victor Rebengiuc, în care dânsul spune în felul următor:
„In ceea ce mă priveşte, aş fi avut ocazia să plec; dar nu plec, şi nu aş pleca, pentru că nu pot să renunţ la profesie. Îmi iubesc atât de mult profesia şi nu pot s-o fac decât în limbă romană. Am atâtea exemple de colegi care au plecat în străinătate, oameni cu foarte mult talent, şi care nu s-au putut realiza pentru că nu posedă limba. Nefiind crescut într-o limbă, e foarte greu s-o stăpâneşti la perfecţie.”
Ieri, într-un alt interviu savuros în EVZ, domnul Andrei Pleşu spune:
„Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba romană. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte.”
De asta n-am rămas în Anglia şi tot de asta mi-ar fi şi mie cumplit de greu să plec.