Spania
Că Spania înseamnă fotbalul în cea mai fluidă stare de agregare, asta ştiţi. Cu o singură apariţie în semifinale, şi aia hăăăt în 1950, Spania a fost mereu domnişoara de onoare a Mondialelor, dar niciodată mireasa, vorba englezilor. În 2008 au răsturnat tradiţia şi de atunci încoace au devenit
Ce e special la această echipă e că, deşi talentul dă în clocot în vestiarul lor, nimeni nu e de neînlocuit. Nici o altă echipă de la Mondial nu e mai echilibrată, mai puţin dependentă de o vedetă: Anglia de Rooney, Portugalia de Ronaldo, Argentina de Messi şi Brazilia de Kaka.
Del Bosque a avut inteligenţa de a nu face schimbări radicale într-o echipă remarcabil de coeziva, el umblând mai mult la detalii. În preliminarii Spania a jucat şi 4-1-4-1, şi 4-3-3, şi 4-4-2, cu un implant catalan format din Busquets - Xavi – Iniesta la mijloc, David Villa şi Nando Torres în avanposturi.
Jonathan Wilson punctează excelent în Sports Illustrated, remarcând că nici Luis Aragones, nici del Bosque n-au avut cinismul de a juca cu un singur vârf, deşi sistemul cu doi atacanţi face echipa ceva mai vulnerabilă. Şi iată că a venit accidentarea lui Torres, care l-ar putea obliga pe selecţioner să înceapă cu Fabreagas, măcar în primele meciuri.
Dacă ar fi să le găsim o slăbiciune ibericilor, ea trebuie căutată în zonele laterale ale defensivei. Sergio Ramos e prins câteodată cam prea sus, în timp ce Capdevila nu e tocmai un funaş stânga de clasă mondială. Împotriva unei aripi dreaptă de calitate ar putea apărea probleme.
Spania va încerca să câştige acest Mondial la fel ca Barca, nelăsându-i pe adevresari să atingă mingea. Evident aprarea ultra-aglomerată cu care Mourinho a parcat avionul pe Camp Nou e mult mai greu de pus în practică după doar câteva săptămâni de antrenament. După mine, asta face din Spania o echipă care nu poate ieşi altfel decât la penalty-uri din acest turneu, şi nu mai devreme de semifinale. Pe ce mă bazez? Pe asta.
Întrebarea mea e: dacă ia Spania titlul mondial, n-ar cam fi cea mai bună echipă națională din istorie? Știu, știu, Brazilia lui Socrate si Zico, dar totuși…
Elveţia
Dacă Chile e trupa rock a Mondialului, Elveţia e o delegaţie de bibliotecari. O echipă plată şi previzibilă, care îşi pune speranţele în măiestria tactică a lui Ottmar Hitzfeld, unul din cei trei antrenori din lume care a câştigat Liga Campionilor cu două echipe diferite.
Elveţia joacă un 4-4-2 clasic, cu doi mijlocaşi centrali destul de retraşi şi două aripi de calitate, Tranquilo Barnetta în dreapta şi Valon Behrami care a făcut un sezon excelent la West Ham, în stânga. În faţă toate speranţele se leagă de bataiosul Alexaner Frei, care are un randament remarcabil la naţională, 40 de goluri în 73 de meciuri.
Honduras
Prea multe n-ar fi de spus despre o echipă pe care şi noi am reuşit s-o batem confortabil. Aceasta e cea mai bună echipă pe care a avut-o vreodată Hondurasul, şi deşi sună bombastic nu înseamnă prea mult. Los Catrachos s-au calificat greu dintr-o grupă cu adversari mediocri, şi au ajuns în Africa de Sud doar pentru că trebuiau să fie 32 de echipe.
Honduras a jucat 4-4-2 pe teren propriu în preliminarii, în atac fiind golgheterul all-time Carlos Pavon care a debutat în 1993 şi David Suazo, împrumutat de Inter la Genoa sezonul ăsta. În deplasare, Reinaldo Rueda retrage un atacant şi introduce încă un închizător lângă Wilson Palacios, care se pare că va fi apt până la urmă după accidentarea cu România. O echipa defensivă, care joacă mereu cu şapte oameni în spatele mingii.
Chile
Am ajuns în sfârşit la echipa despre care mă tot mănâncă degetele să scriu de când am început această serie de analize. Chile e, pentru mine, cea mai interesantă echipă de la Campionatul Mondial, trupa pe care aştept cel mai mult s-o văd. Motivul e Marcelo „El Loco” Bielsa, omul care după ce a revoluţionat fotbalul chilian în ultimii trei ani e la un pas de fi sanctificat.
Bielsa e un antrenor fascinant, obsedat de atac ca nimeni altul. Acasă, deplasare, amical sau meci demonstrativ, pentru Bielsa nu contează, tot ce vrea să-şi călărească adversarul, să pună o presiune constantă pe el. Face asta aplicând un sistem ridicol de ofensiv bazat pe un enganche y tres punta, un 3-3-1-3 pe care nu l-am mai văzut de la Ajax-ul lui Van Gaal. Nici o echipă nu duce mai mulţi oameni în ultima treime decât Chile, nici măcar Spania.
E exact sistemul pe care Bielsa l-a implementat Argentinei în 2002, când n-a pierdut nici un meci în preliminarii dar a ieşit din grupe la turneul final. E o fantomă pe care Bielsa aşteaptă de opt ani să o alunge, reabilitându-se ca un tactician de clasă, care ştie să câştige atacând frenetic.
Marea speranţă a chilienilor e El Nino Maravilla, adică Alexis Sanchez de la Udinese, o aripă dreapta cu accelerări şi schimbări de direcţie care-ţi rup şira spinării. Golgheter e Chupete Suazo, vârful împrumutat de Zaragoza în iarnă de la Monterrey, un atacant superb deşi prea puţin cunoscut în Europa.