Luna asta se fac 60 de ani de la cea mai mare umilinţă din istoria naţionalei Angliei, eşecul în faţa unei echipe americane de amatori la Mondialul din 1950. Englezii aveau cotă 3 la 1 pentru câştigarea trofeului, americanii 500 la 1. E ca şi cum Hondurasul ar bate Spania săptămâna viitoare.
La început, Anglia a refuzat să participe la şuşa căreia continentalii şi sud-americani îi spuneau emfatic Campionatul Mondial de fotbal. FIFA i-a înduplecat până la urmă şi în 1950 Anglia călătorea până în Brazilia ca să dea lumii o lecţie de fotbal. „Adevaratii campioni au aterizat” titra presa braziliană la ace vreme despre o echipă neînvinsă după Război.
După ce a trecut de Chile în primul meci, Anglia avea să întâlnească S.U.A. la Belo Horizonte. Pe hârtie era o dispută caraghios de dezechilibrată. Englezii îl aveau pe Staley Matthews, cel mai bun jucător din lume, pe care şi-au permis luxul de a-l odihni, în timp ce Statele Unite era o echipă de amatori, din care făceau parte un postaş, un şofer de dric şi un spălător de vase. Naționala plătea însă 100$ pe săptămână, dublu faţă de cât câştigau în mod obişnuit.
Previzibil, meciul a fost pe atât de dezechilibrat pe cât se aştepta toată lumea. Englezii i-au călărit pe americani, monopolizând posesia şi şutând obsesiv. Mingea însă părea să fie măsluită de yankei. Un cronicar englez a numărat 11 bare ale conaţionalilor săi. În minutul 38 însă americanii au bătut un out din partea dreaptă, balonul a ajuns la Walter Bahr care a şutat de la 25 de metri, portarul englezilor a plecat pe minge, însă balonul l-a lovit undeva între ceafă şi ureche pe Joe Gaetjens, un imigrant haitian, şi a fost deviată în plasă. S-a terminat 1-0 pentru americani, un rezultat atât de neverosimil încât unele ziare europene au presuspus că trebuie să fie o greşeală a telegrafistului şi au titrat: Anglia - S.U.A 10 – 1.
În ciuda umilinţei de a fi eliminaţi din prima rundă, englezii continuau să îşi închipuie că sunt cea mai bună echipă din lume. Eşecul cu Statele Unite, şi cam orice eşec din deplasare, era pus pe seama problemelor legate de călătorie, accidentărilor neprevăzute şi a ghinionului pur. Brian Glanville a rezumat cel mai bine amăgirea englezilor:
„Mitul supremaţiei se bază pe faptul că nici Anglia, nici Scoţia nu fuseseră bautute niciodată pe teren prorpiu de o echipă străină. Pierduseră de nenumărate ori în deplasare; dar în necunoscutul amorf care era străinătatea, înfrângerile parcă nu contau, atâta timp cât adu-i-în-noroiul-nostru-britanic şi îi omorâm.”
Asta era mentalitatea vremii şi Anglia mai avea de aşteptat trei ani pentru a-şi vedea limitele expuse brutal de evident de acea magică echipă ungurească.