Totti.
Scholesy.
Messi.
Lee Dixon, detasat unul din cele mai frumoase autogoluri pe care le-am vazut.
Fotbal bun – part 7
El Buitre își face de cap;
Înainte de Roberto Carlos a fost Mikael Nilsson:
Nu mai vezi din astea in ziua de azi:
Fotbal bun – part 6
Vorba vine… fotbal. Am zis să nu vă mai plictisesc cu goluri de la jumătatea terenul, asa că azi ne ocupăm de faze periferice jocului în sine.
1. Fergie împotriva balonului.
2. “Let’s hug it out, bitch!” cum ar zice Ari Gold:
3. Poate cel mai nobil gest făcut vreodată pe un gazon britanic. Dar mai bine îl las pe T.R.U să vă povestească:
West Ham a pornit pe ultimul contraatac. O lansare lungă pe dreapta i-a lăsat în urmă pe apărătorii osteniţi şi neatenţi ai lui Everton. Gerrard, portarul lui Everton, iese la disperare şi mingea se ciocneşte de pieptul lui. Gerrard se ridică o clipă de pe gazon şi cade secerat. Rămâne cu faţa în iarbă şi cineva, un jucător grăbit al lui West Ham, revine şi centrează.
În poartă nu mai e nimeni. Înnebuniţi de groaza golului, fundaşii lui Everton privesc spre centrarea care zboară lung şi neiertător, ca un blestem ce nu alege ceasul, ci vine la clipa hotărâtă. În mijlocul careului, drept şi puternic pe eşafodul unde se va săvârşi pedeapsa, cel ce nu greşeşte: Paolo di Canio, italianul nebun, dăruit, isteric, vrăjit, nestăpânit şi neînţeles, cel ce câştigă mereu pentru West Ham meci după meci, de fiecare dată cu o sclipire nouă şi o snoavă neştiută de cei mai cocliți şi hârsiți fundaşi.
Di Canio nu poate rata. Treizeci de mii de oameni îngheaţă în tribune, la fel ca oastea nefericită a Marelui Francez, vânată de ger în Stepa Rusă.
Mai e o clipă doar. Securea va cădea, frigul va închide în statui de piatră zeci de mii de suflete înghesuite în tribune. Acum!
Dar nu…
Mingea aproape că se aşază pe pieptul lui Di Canio, când, fără veste, italianul deschide braţele şi prinde. Ca un portar, ba nu, ca un portar grăbit, căci Paolo se repede cu mingea în braţe spre Gerrard, căzut de mult cu faţa în iarbă. Di Canio ţine mingea strâns în braţe. Coechipieri şi adversari privesc miraţi. Ce vrea nebunul? Au l-a lovit din nou furia fără zăgaz ce-i cuprinde mintea-ades? Căci da, o ştim prea bine, nici n-au trecut trei ani de când Paolo Nebunul (pe atunci la Sheffield Wednesday) a împins ca din senin un domn arbitru şi onoratul domn arbitru s-a dus de-a berbeleacul în hohotul tribunei. Da, Paolo Nebunul! Ce vrea acum? Paolo face îndată semn. Cu ochi rugători şi mână întinsă spre gazon arată arbitrului că Gerrard e rănit. Iar el nu poate trimite mingea în poartă. Golul să-l dea alţii. E treaba lor. Dar el, Nebunul şi bârfitul, nesocotitul şi neînţelesul, nu poate face asta.
Sursa foto: www.thisislondon.co.uk
Fotbal bun – part 3
Hagi pe Wembley:
El mejor gol Colombiano de todos los tiempos:
Crespo – bangin’ ’em in since 1995
Fotbal bun – part 2
Premier League ain’t got nothin’ on Division One:
Cu capul din plonjon. Standard. Nu chiar…
“Cel mai perfect” dintre hat-trick-urile perfecte (stâng/drept/cap) :