Cupa Ligii

Birmingham a venit pe Wembley fără să fi citit scenariul creionat de presa engleză, neruşinat de părtinitoare. „Albaștrii” n-au aflat că ajunseseră până în finală doar pentru că Arsenal avea nevoie de un adversar la îndemână, ca să pună capăt secetei obsedante din ultimii ani. Lui Arsenal îi venise timpul, după cum anticipa Alan Hansen înaintea partidei. Rolul lui Brum era cel al unui adversar bătăios, dar vădit inferior. Până la urmă nu o mai bătuse pe Arsenal la Londra din octombrie 1957.

No-one gave us a prayer, we were underdogs but sometimes the bookies don’t get it right. (Alex McLeish)

Dar oricine i-a urmărit pe Birmingham sub Alex McLeish, ştia că sunt orice numai uşor de bătut nu. Cine le-a dat rolul sparring-partnerului accesibil, nu-i cunoaşte câtuşi de puţin. Brum sunt o trupă capabilă să frustreze pe oricine prin organizarea, încăpăţânarea şi salahoreala lor, în cel mai admirabil sens al cuvântului. Şi asta s-a şi întâmplat până la urmă.

Foster a fost un munte de portar timp de 90 de minute, Roger Johnson, pregătit ca întotdeauna să înghită şrapnel dacă asta e nevoie, şi-a dus accidentarea pe picioare, Bowyer putea fi ușor confundat cu un gooner judecând după eleganţa paselor, in timp ce Zigic a fost aceeaşi prăjină incomodă care fixează jocul de atac al lui Birmingham.

There’s more quality at Arsenal, but there’s not more heart. (Stephen Carr, aproape retras acum trei ani din cauza problemelor la genunchi)

N-a avut numai inimă Brimingham ieri, dar şi multă metodă. Brum a avut un plan clar pe care l-a executat fără să crâcnească. McLeish a aglomerat mijlocul, i-a marcat strâmt pe Wilshere şi Song, care de fiecare dată când primeau mingea aveau om în spate, şi a ţinut echipa îngustă, împingând-o pe Arsenal în benzi, unde nu se simte prea bine.

Arsenal mi s-a părut că a intrat în meci prea încordată, prea apăsată de presiunea argintăriei. Necazul tunarilor a fost ca au dat peste o echipâ a cârei seceta durează de 48 de ani.

Ce mi s-a părut curios la Wenger a fost că l-a jucat pe Nasri în dreapta şi pe Rosicky în centru. Apoi în ultimul sfert de ceas, când Birmigham fusese obligată să se retragă în tranşee, l-a scos pe Arshavin, şi l-a ţinut în teren pe Rosicky. Încrederea pe care Wenger continuă să i-o acorde cehului, atât de şters de fiecare dată când îl văd, e chestionabilă.

Da, meciul s-a câştigat pe o sinistră neînțelegere defensivă, dar asta numai pentru că (sic) karma a fost nevoită să intervină ca să repare nedreptatea din minutul 3, când Szczesny l-a cosit pe Bowyer în careu. La 1-0 şi în 10 oameni tot meciul, Arsenal ar fi avut de tras serios.

Bâlbâiala lui Kos trebuie că a trezit amintiri dureroase de la finala Cupei Ligii cu Luton din 1988, de data asta cu Gus Caesar pe post de călău.

Totusi, nu mă grăbesc să-i arunc sub autobuz pe Szczesny şi Koscielny – pe ambii s-a putut conta în ultimele luni. Dar când de ani de zile toată lumea cere un portar şi un fundaş central de calitate, Wenger rămâne loial propriei filozofii: „Noi nu cumpărăm vedete, noi le facem.” I-oi fi făcând tu nene, dar cu ce preţ?

Chesney şi Kos au toate şansele să devină jucători de bază în următoarele sezoane, dar fapt e că polonezul a început sezonul din poziţia de al treilea portar, în timp ce francezul juca la o echipă de mijlocul clasamentului în Franţa anul trecut pe vremea asta. Nici unul nici celălalt nu-s tocmai obişnuiţi cu finalele şi asta s-a văzut.

Arsenal pierde aşadar o finală în cel mai traumatizant mod posbil. Ce urmează? Urmează două săptămâni crunte, care o să le facă sau o să le desfacă întreg sezonul. Primul hop e Leyton Orient la mijloc de săptămână, şi orice pas greşit acolo cred că va fi prea mult de suportat pentru mentalul colectiv al echipei. Dacă bat, îi aşteaptă oricum Man United în turul următor, pe 12 martie.

Dar adevăratul hop va fi returul cu Barça de săptămâna viitoare. Arsenal a bătut pe Emirates o echipă care îi demonstrase atât de clar anul trecut că operează la alt nivel. Un meci de poveste, dar care trebuie pus în context.

În primul rând, februarie e luna ahiliană a Barcelonei, dacă vreţi, luna în care scăderea de formă e nu doar aşteptată, ba chiar programată. În al doilea rând, de când Guardiola a preluat echipa, Barça n-a câştigat nici un meci în deplasare în fazele eliminatorii din Ligă. Pare neverosimil, dar calificările au venit mereu pe Camp Nou, de obicei într-o manieră emfatică. A mai fost golul valabil anulat catalanilor şi lejeritatea necaracteristică, cu care Messi a tratat unele faze. Ţineţi cont şi că Fabregas, Walcott şi Van Persie au şanse mari să rateze returul.

Nu încerc să sugerez că Arsenal nu poate să treacă de Barca. Poate. Nici că nu poate să treacă de Man U în cupă şi campionat. Poate şi asta. Doar că aseară s-au împiedicat la primul şi cel mai uşor hop dintre cele care vor urma.

Ieri în Cupa Ligii, a debutat pentru Manchester United un anume puşti de 17 ani, despre care se tot spune că ar fi cel mai talentat fotbalist adolescent din Anglia, mai bun chiar decât Wilshere sau McEachran. Ravel Morrison a prins doar 68 de secunde în partida cu Wolves, dar reputaţia i-a luat-o cu mult înainte pe forumuri şi pe Youtube.

Morrison are o cadenţă electrizantă cu mingea la picior, e puternic dar nonşalant în mişcare, şi caută mereu mingea, îi place responsabilitatea. Toţi cei care l-au văzut jucând pentru reserve spun că băiatul face lucrurile să pară foarte simple, amintind de Gazza la 18-19 ani.

Brian Marwood, cel care conduce academia lui Manchester City, spune despre Morrison:

„I signed him at Nike at 15. I know the baggage there. United will work hard to get him back into line. A lot of other clubs give up on that side and indulge him because he’€™s a talented footballer.”

Bagajul lui Morrison e copilăria în Longsight, un cartier neprietenos din sudul Manchester-ului, unde n-a avut cele mai bune influenţe. A fost implicat recent într-o altercaţie cu un poliţist care îi trăsese pe el şi pe prietenii lui pe dreapta, în maşină fiind găsite o armă şi ceva de fumat.

În orice caz, ţineţi minte numele, s-ar putea să fie în Brazilia în 2014.

Liverpool – Northampton 2-2 (2-4 la penaltyuri)

Dacă Liverpool încearcă să-i alunge pe patronii yankei jucând din ce în ce mai abject, atunci planul funcţionează. După un meci urât jucat pe o ploaie mocănească în faţa unui Anfield pe jumătate gol, Liverpool a fost eliminată de echipa de pe locul 17 în League 2, al patrulea eşalon al fotbalului englez.

Hodgson a jucat cu rezervele, n-a păstrat nici unul din titularii cu Man Utd, dar nu selecţia a fost problema. Agger, Lucas, N’Gog sau Babel au făcut parte din echipa despre care Hodgson a spus după meci că „m-a dezamăgit crunt pentru că nu mi-au răsplătit încrederea pe care le-am acordat-o”.

Chelsea -€“ Newcastle 3-4

Londonezii au fost şi ei eliminaţi prematur, dar s-a întâmplat în urma unei bătălii epice, genul de meci pentru care merită să strici un DVD.

Chelsea, care nu mai primise gol pe Stamford Bridge de peste 10 ore, era condusă în minutul 60 cu 3-1. Benayoun s-a rupt după ce Ancelotti făcuse toate schimbările aşa că au jucat în 10 în ultima jumătate de oră.

Anelka a tras de unul singur echipa după el şi a egalat printr-o dublă. Rar o să vedeţi un penalty bătut cu mai mult sânge rece/aroganţă!

3-3, minutul 90, corner Newcastle, bate Jonas, Shola Ameobi îi ia faţa lui Alex şi deviază cu capul în plasă.

Sadismul eliminării a fost diluat însă de evoluţiile lui Josh McEachran, un playmaker mercurial de 17 ani, crescut la academie, şi Patrick van Aanholt, un fundaş stânga care a dat un gol şi un assist, dar care mai are de lucru la jocul defensiv.

Scunthorpe -€“ Manchester United 2-5

Man United a fost singura echipă care a stricat tiparul serii, galopând la Scunthorpe, unde deficitul de talent a fost prea mare pentru gazde.

Sir Alex Ferguson a lipsit motivat, fiind plecat să o urmărească pe Valencia, adversara din Champions League. Michael Owen a marcat o dublă în repriza secundă. Rio Ferdinand a revenit dar a părut un pic ruginit. Bebe a debutat la echipă mare, jucând ultimul sfert de oră.

Arsenal a bătut Tottenham pe White Hart Lane în runda a treia a Cupei Ligii

Previzibil, ambii antrenori şi-au odihnit titularii obişnuiţi. Tottenham a avut un singur jucător care a început şi meciul cu Wolves de sâmbătă. Redknapp, poate un pic naiv, i-a oferit debutul puştiului de 18 ani Steven Caulker, fundaş central, şi l-a titularizat pentru prima dată pe Jake Livermore, 20 de ani. Brazilianul Sandro, venit pentru £6m de la Internacional, a debutat şi el.

Wenger, tratând competiţia cu mai mult respect ca în anii trecuţi, a păstrat trei din titularii din ultima etapă de campionat.

Jack Wilshere a făcut un meci excelent, dictând ritmul jocului cu o autoritate uluitoare pentru un puşti de 18 ani. Căutând mereu mingea şi asumându-şi responsabilităţi, Wilshere a dat 138 de pase, dintre care două decisive. Prima din ele a fost o centrare şutată în faţa porţii la care Lansbury a pus latul dintre patru fundaşi adverşi.

Robbie Keane a egalat pentru Spurs la scurt timp după pauză, beneficiind de încă o eroare a lui Fabianski, care a scăpat balonul printre mâini. Polonezul a primit acum 6 goluri din ultimele 7 şuturi pe spaţiul porţii primite pe White Hart Lane. Ăsta e omul despre care Wenger declara înainte de meci că e „convins că e un portar de clasă mondială.”

În repriza secundă au mai intrat, pe lângă Keane (care a mai avut o bară), Lennon, Arshavin şi Chamakh. Deşi garniturile se apropiau treptat de cele obişnuite, meciul s-a stins treptat şi a intrat în prelungiri.

Arsenal a rezolvat meciul încă din prima repriză de prelungiri prin două penalty-uri ale lui Nasri şi un şut la colţul lung al lui Arshavin. 4-1 pentru Arsenal, şi galeria tunarilor a început să cânte „Shall we make the DVD?” apropo de ultima întâlnire din cupa de lapte.

Stadionul s-a golit cu sfert de ceas înainte de final, fanii yid plecând în timp ce goonerii din tribune cântau „Is there a fire drill?”