Autor: ovidiubelge

Irlanda, Anglia și Țara Galilor sunt singurele țări europene ce au o șansă reală de a readuce cupa Webb Ellis la nord de Tropicul Racului, acolo unde a mai ajuns o singură dată în istorie, câștigat de Anglia lui Jonny Wilkinson, în 2003.

Până să ajungem să le luăm pe fiecare în parte, să vorbim puțin despre condițiile în care se desfășoară această Cupă Mondială. Primită cu entuziasm de suporterii japonezi, competiția va fi serios influențată de căldura și umiditatea din acest moment al anului din arhipelag. Mingea va fi umedă (deci o provocare în plus pentru linia de trei dinapoi, cele două aripi și fundaș), organismul va transpira intens, trupurile vor obosi mai iute. Așadar avantajați vor fi cei cu cel mai bun joc de picior și cea mai bună condiție fizică. Pe de altă parte competiția e lungă și vremea se va schimba pe măsură ce intrăm în toamnă. Atenție la eventualele fenomene extreme ce pot anula un meci, dacă asta se va întâmpla în grupe, atunci meciul va fi considerat jucat și rezultatul luat în considerare va fi 0-0.

O sursă de îngrijorare la această Cupă Mondială va fi calitatea arbitrajului. În condițiile în care World Rugby a înăsprit sancțiunile pentru placajele periculoase (adică cele înalte și/sau fără mâini) pentru a limita contuziile craniene, ne putem aștepta la decizii tăioase, ce vor influența decisiv meciurile. Pe de altă parte, stufosul regulament de rugby permite diferite interpretări ale lui (de exemplu, când are dreptul un jucător să încerce recuperarea balonului într-o grămadă, dacă a fost format ruck-ul sau nu, ori dacă jucătorul e pe picioare) și nu puține au fost cazurile în care deciziile nu au fost consistente de-a lungul meciului.

Anglia

Pun Anglia pe prima poziție a cronicii pentru că eu cred că dintre nordici, ea e cea mai în măsură să revendice trofeul. De altfel, englezii sunt cotați ca fiind a doua favorită la câștigarea Cupei Mondiale. După doi ani excepționali în 2016 și 2017, oamenii lui Eddie Jones au scăzut apoi ritmul și au oscilat mult, atât de la meci la meci, cât mai ales de-a lungul celor 80 de minute. Astfel, începutul lui 2018 a fost marcat de șase înfrângeri consecutive și, în genere, pierderea autorității arătate în precedenții doi ani. Eddie Jones a redresat echipa în final de an, l-a adus apoi și pe neo-zeelandezul John Mitchell în echipa tehnică și, pe măsură ce au revenit unii jucători accidentați, rezultatele au curs în favoarea echipei trandafirului. Țara Galilor le-a pus în această vreme cele mai mari probleme, marii rivali din insulă învingându-i în acest an în două meciuri din trei, dar Anglia și-a șlefuit jocul și a cimentat unele combinații, așa că toamna îi prinde în cea mai bună formă din ultima vreme. Dintre echipele nordiste, Anglia e cea mai spumoasă și mai surprinzătoare, fiind capabilă să exploateze în stil neo-zeelandez momentele de dezorganizare adverse (șuturi greșite, mingi scăpare înainte, baloane recuperate în grămadă) și să contraatace periculos jucând la mână sau prin șuturi bine gândite și executate.

  • (+) Combinația de la numerele 10-12, George Ford – Owen Farrell, doi jucători imaginativi și exacți; tendința de a juca o a doua uvertură la numărul 12 e tot mai accentuată (posibil să joace așa și Africa de Sud în unele meciuri, cu Elton Jantjies și Handré Pollard), prin ea linia dinapoi capătând mobilitate și fantezie; vă îndemn să-l priviți pe Farrell cu atenție, după mine cea mai bună uvertură din emisferă, un jucător cerebral, impecabil tehnic, un jucător complet de rugby;
  • (+) Frații Vunipola, pilierul Mako (mobil și percutant), dar mai ales Billy, cărăuș de baloane neobosit, șarjează brutal și devastator zona pe care o atacă; de obicei el face o breșă și apoi mingea e iute reciclată către restul înaintașilor;
  • (+) Inteligența lui Maro Itoje, periculos în tușa, periculos în maul, periculos în grămezile neordonate; va fi pe tot terenul și își va necăji la fiecare pas opoziția;
  • (-) Lipsa de experiență de la linia a treia, acolo unde, cu excepția lui Billy Vunipola, avem patru jucători cu 25 de apariții în total în meciurile test; iar un meci test între echipe din Tier I e cea mai mare provocare pentru un rugbyst, căci mingea stă mai mult în joc, fazele sunt mai cursive, efortul mai intens;
  • (-) Posibilele probleme sub minge înaltă ale fundașilor, acolo unde nici Elliot Daly și nici Anthony Watson nu excelează; cea mai bună opțiune din acest punct de vedere, Mike Brown, a fost lăsat acasă din cauza unor carențe de comportament.

Jucători de urmărit: centrul Manu Tuilagi și talonerul Jamie George.

Irlanda

Numărul unu mondial pentru prima oară în istorie, Irlanda nu e totuși în cel mai bun punct al ultimilor ani. Antrenorul neo-zeelandez Joe Schmidt conduce din 2013 echipa, pe care a purtat-o către succese ne scontate (trei trofee ale Turneului celor Șase Națiuni, primele succese în Africa de Sud și respectiv în fața Noii Zeelande), în condițiile în care Irlanda era tradițional inferioară Angliei, Țării Galilor și Franței (este prima în cel mai disprețuit clasament, cu 36 de “linguri de lemn” în Turneul celor Șase Națiuni). Problemele au început de un an, după marea victorie de la Dublin în fața Noii Zelande (16-9, primul meci în 20 de ani când All Blacks nu au dat măcar un eseu și punctele lor au fost măsurate printr-o singură cifră). La o săptămână după triumf, Joe Schmidt și-a anunțat plecarea de la conducerea Irlandei la sfârșitul acestei Cupe Mondiale și echipa a început să piardă din elan. Înfrângeri cu Anglia și Țara Galilor în Turneul celor Șase Națiuni și, acum în august, o înfrângere dură, cu Anglia, pe Twickenham, 57-15 și o repriză a doua în care au fost năuciți. Ultimele două meciuri au însemnat și două victorii cu Țara Galilor și intrarea în Cupa Mondială de pe primul loc. Bazându-se pe managementul bun al celor patru echipe provinciale din insulă (Irlanda reprezintă la rugby întreaga insulă, nu doar Republica Irlanda), Joe Schmidt a clădit o echipă completă. Ingredientul decisiv al succesului lor e cuplul de mijlocași (Johnny Sexton – Conor Murray), dar echipa e solidă în toate compartimentele: Tadhg Furlong e unul dintre cei mai buni pilieri din lume, James Ryan are o rată de muncă imensă, CJ Stander a ajuns la vârsta deplinei maturități sportive, iar, pe liniile dinapoi, Garry Ringrose sau Jordan Larmour sunt de-a dreptul încântători.

  • (+) Deși eu nu sunt un fan al jocul său, Johnny Sexton, jucătorul anului trecut în rugby, este unul dintre cei mai importanți mânuitori ai balonului oval; cu toate că e lipsit de carismă, el își conduce cu precizie echipa; îl veți vedea probabil luat la țintă de cei mai duri dintre oponenți, însă astfel veți descoperi un jucător dârz, un lider tăcut și muncitor;
  • (+) Încrederea că 2019 e anul în care vor reuși spargerea unei alte bariere (vezi mai jos), asta după ce numeroase alte obstacole au fost recent trecute (prima victorie în fața All Blacks în 2017 și accederea pe primul loc în clasamentul World Rugby în 2019);
  • (-) Irlanda tremură uneori în margine și acest punct fragil poate și va fi exploatat de ceilalți giganți pentru a pierde meciul;
  • (-) Mentalul slab în meciurile dificile de la Cupa Mondială, Irlanda fiind singura formație din Tier I ce nu a câștigat vreun meci decisiv la turneul final; auspiciile nu sunt favorabile nici în acest an, în sferturi urmând a întâlni Noua Zeelandă sau Africa de Sud.

Jucători de urmărit: linia a 2-a Iain Henderson și aripa Jacob Stockdale.

Țara Galilor

Parcursul Țării Galilor din ultimii ani e similar cu cel al Irlandei, încă o echipă dintre cele ce alcătuiesc Home Nations antrenată de un neo-zeelandez, Warren Gatland (care la rându-i va pleca după acest turneu), o echipă foarte solidă, ultra-pragmatică, ce a reușit în acest an cucerirea Marelui Șlem în Turneul celor Șase Națiuni. În ultimul an și jumătate, galezii au învins toate echipele din Top 10 (cu excepția Noii Zeelande, împotriva căreia nu au jucat), iar secretul e organizarea defensivă. Mai ales jucătorii din liniile a doua și a treia plachează necontenit, iar centrii rareori lasă un spațiu de pătrundere (multă lume subestimează rolul centrilor în apărare, dar trebuie zis că valoarea unor cupluri de centri precum Ma’a Nonu – Conrad Smith (NZL) sau Gordon D’Arcy – Brian O’Driscoll (IRL) stătea nu doar în percutarea apărărilor adverse, ci mai ales în organizarea defensivă). Meciul cu Australia e decisiv pentru Țara Galilor, o partidă în care pleacă favoriți și, dacă reușesc victoria, au drum liber spre semifinale, căci sferturile nu ar trebui să fie o problemă în fața Franței sau Argentinei.

  • (+) Forma și valoarea lui Liam Williams, după părerea mea cel mai bun fundaș din emisfera nordică și unul dintre cei mai buni oameni sub minge înaltă din lume; o plăcerea să-i urmărești șerpuirile din atac;
  • (+) Defensiva de fier, în condițiile în care apărarea pare a fi cheia câștigării marilor meciuri în rugby-ul actual;
  • (-) Atac unidimensional, previzibil, lipsit de flama uverturii titulare, Gareth Anscombe, accidentat;
  • (-) Problemele în grămada ordonată și, uneori, în margine; fără faze fixe solide, pe baza cărora să poți construi, ai zero șanse să bați o echipă din Top 5;
  • (-) Expulzarea lui Rob Howley (mâna dreaptă a lui Warren Gatland) din staff-ul tehnic chiar înainte de începutul Cupei Mondiale, după ce se pare ca acesta ar fi pariat pe meciuri de rugby union, activitate complet interzisă de World Rugby celor implicați în fenomen.

Scoția și Franța sunt două echipe imprevizibile, dar cu șanse reduse de a câștiga trei meciuri eliminatorii pentru a reuși triumful suprem. În primul rând nu le va fi ușor să iasă din grupe, fiind foarte posibil ca ultimul meci din grupă al Ciulinilor (13 octombrie, cu Japonia) să fie decisiv pentru accederea în sferturi, în timp ce testul determinant al francezilor e chiar în primul meci (21 septembrie, ora 10:15, cu Argentina). 

Scoția a crescut în ultimii ani (precedentele două meciuri împotriva Angliei au fost o victorie acasă, pe Murrayfield, și un egal pe Twickenham), dar 2019 a fost un an modest până acum. Înaintarea lor nu e la nivelul celor din Top 5 și, odată pierdută bătălia de la linia avantajului, meciul e cam jucat. De urmărit ce numere de magie va mai reuși Stuart Hogg.

Francezii au dezvoltat în ultimii ani o defensivă tot mai solidă, dar au pierdut acel „french flair” și în atac sunt o echipă lipsită de imaginație. Poate noii jucători ce au apărut la orizont (Demba Bamba, Gregory Alldritt, Romain Ntamack) să redescopere însuflețirea în joc (ce i-a făcut celebri și plăcuți între suporterii de rugby), însă Cocoșilor le lipsește ingredientul esențial: omul de la conducere, Jacques Brunel fiind doar o soluție temporară. Unul dintre cei mai interesanți jucători pe care îi are Franța e aripa Damian Penaud, om de viteză, om puternic, o piesă importantă atât în apărare, cât mai ales în atac. De reținut că, mai ales atunci când nu e cotată, Franța surprinde și nu aș fi complet mirat să o vedem iar în finală. În oglindă, dacă nu trece de grupe, ar fi prima oară în istoria Cupei Mondiale când Les Bleus n-ar face-o.

Previous ArticleNext Article