A fost o etapă care a arătat de ce United şi nu Arsenal va fi campioana Angliei
Aproape toate cronicile meciului de pe Upton Park, conţineau invariabil acea expresie care tinde să fie asociată cu etosul lui United: „never-say-die spirit”, acea încăpăţânare de a nu te preda nici când ai avea toate motivele s-o faci. La 2-0 în minutul 60, cu atâţia absenţi, ar fi fost cuminte din partea „diavolilor” să se resemneze. Dar cum Fergie n-are cuvântul asta în vocabular, l-a scos la pauză pe Evra, l-a retras pe Giggs fundaş stânga, şi i-a trimis în teren pe Berbatov şi Chicaharito care l-au eliberat pe Rooney.
Ca de atâtea ori în acest sezon, United a fost salvată de acea trăsătură adânc înscrisă în ADN, căreia dacă n-aş şti mai bine i-aş spune mentalitate de învingător. Asta i-a câştigat titlul lui United, nu Fergie, nu Rooney, nu Vidic.
Dacă United e un os în care-ţi rupi dinţii, Arsenal e aceeaşi piftie pe care o ştim din ultimii ani. Visul cvadruplei de la sfârşitul lui februarie e că şi dizolvat acum, la început de aprilie. Când trebuia să arate din ce e făcută, Arsenal a dezamăgit: cu Birmingham pe Wembley, cu Barca pe Camp Nou, cu United în semifinală Cupei.
În ultimele 7 partide Arsenal are doar o victorie, şi aia cu o echipă League One. Lui Arsenal nu-i rămânea decât campionatul pentru a salva sezonul, dar a făcut două meciuri nule, unul cu Sunderland, care avea un egal în utimele 6 meciuri, şi apoi cu Blackburn, care avea 9 înfrângeri în ultimele 10 meciuri în deplasare.
În presa britanică fotbalul din weekend a fost eclipsat de două puncte de discuţie derizorii. Unu, reacţia lui Rooney după golul al treilea, când s-a dus în faţa camerei şi a urlat: „What? F***ing what?. Moraliştii de serviciu s-au întrebat degrabă ce exemplu e ăsta pentru copii, etc.
După mine e un non-subiect, întâi pentru că înjurăturile sunt cea mai mică dintre problemele pe care le are fotbalul, apoi pentru că noi, oamenii de rând, nici nu putem să ne imaginăm cam câtă adrenalină pompează inima unui fotbalist care tocmai a marcat un hattrick, şi în fine pentru că asta se întâmplă dacă pui microfoane la marginea terenului a dacă nu suporţi o înjurătură, nu le mai pune. Cum a zis şi Shearer la MOTD: „heat of the moment, he’s apologised, move on.”
Al doilea punct de discuţie a fost, şi credeţi-mă că nu e o glumă întârziată de 1 aprilie, statuia lui Michael Jackson dezvelită lângă Craven Cottage. E o ştire atât de suprarealistă încât ai zice că nu poate fi decât inventată, dar din păcate nu e. Al-Fayed, patronul egiptean al lui Fulham, şi un fost prieten al lui Michael Jackson a decis să comande o statuie după moartea starului pop.
Statuia era menită pentru Harrods, dar după ce Fayed a vândut magazinul anul trecut, n-a avut unde s-o mai pună aşa că a ajuns lângă Craven Cottage. Revoltaţi, fanii i-au cerut socoteală patronului pentru batjocura de a-l aşeza pe Wacko Jacko lângă Johnny Haynes. Patronul le-a răspuns într-o declaraţie scrisă parcă de un copil de clasa a treia:
If some stupid fans don’t understand and appreciate such a gift this guy gave to the world they can go to hell.
I don’t want them to be fans. If they don’t understand and don’t believe in things I believe in they can go to Chelsea, they can go to anywhere else.
Ce nu înţelege Al-Fayed e că fanii aia erau acolo cu mult înaintea lui şi or să rămână acolo mult după ce el şi stauia lui sclipicioasă vor fi dispărut.