Mourinho a demonstrat aseară de ce rămâne special. Insa nu Ancelotti e responsabil că Chelsea n-a reuşit să desfacă rebusul gândit de portughez
Spuneţi ce vreţi despre Mourinho, dar el este, înainte de toate, un antrenor care are coaie. Ca să joci un 4-2-1-3 ultra-ofensiv pe Stamford Bridge, când vii să protejezi un avantaj fragil, îţi trebuie o pereche bene pendentes. Vizionând de 7 ori caseta meciului din tur, după cum singur a recunoscut, Mourinho a înţeles că Chelsea va sta în teren la fel ca la Milano. Dar la Milano, Inter a cam fost călărită. Aşa că portughezul a adaptat sistemul de joc, astfel încât nici un jucător al lui Chelsea, în afară de fundaşii centrali, să nu aibă timp să creeze. A gândit un sistem care să îi ţină ocupaţi tot meciul. De asta a şi ieşit un meci urât, practic fără nici un şut serios pe poartă în prima oră.
Dacă Mourinho a fost genial, Ancelotti trebuie că a fost penibil. Ar fi o concluzie falacioasă. Nu vă pripiţi să credeţi clişeul lecţiei de tactică, pe care îl anticipez în presa de azi. Cu greu i se poate reproşa ceva lui Ancelotti din ce s-a întâmplat aseară cu Chelsea. El a început cu un 4-3-3 asemănător celui care a funcţionat perfect la Milano. Nimic de zis. În acest gen de întâlniri decisive, italianului îi place să vadă o primă repriză curată, fără gol primit, după care să încerce o formulă mai ofensivă în partea secundă. După pauză, Anelka a urcat lângă Drogba, într-o poziţie care îi convine mai mult, iar mijlocul lui Chelsea a luat formă rombului clasic, cu riscul de a le lăsa spaţii mai mari lui Zanetti şi Maicon. Când toată lumea aştepta ca Chelsea să încline terenul în căutarea golului, londonezii s-au moleşit inexplicabil.
Dacă în repriza secundă, Ballack, Lampard sau Anelka au fost la fel de anonimi şi impotenţi ca în prima parte, Ancelotti nu poartă (aproape) nici o vină. Insa acolo unde se termină tactica, începe creativitatea. In timp ce Ancelotti a fost dezamăgit de deprimanta lipsă de imaginaţie a mijlocaşilor săi, Mourinho a beneficiat de sclipirea lui Sneijder. Într-un joc atât de închis şi fragmentat, o scânteie de inspiraţie e de ajuns. Opinia generală în presa occidentală e că, dacă olandezul juca la Chelsea, londonezii defilau către sferturi. O subminare a celorlalţi 10 interisti, care totuşi au executat sublim planul lui Mourinho.
Problema lui Chelsea e că îmbătrâneşte urât. Aş zice că seamănă cu Muhammad Ali pe final de carieră. Da, forţa brută e tot acolo, dar fără fler şi imaginaţie, pare să nu mai fie de ajuns. Chelsea nu mai ştie să zboare ca un fluture şi să înţepe ca o albină, aşa cum o învăţase portughezul.