Continui să înşir câteva idei care mi-au plăcut din cartea despre istoria fotbalului pe care o tot citesc de câteva săptămâni bune şi n-o mai termin:

– în Anglia anilor ’20, antrenamentele cu mingea erau interzise în baza principiului că jucătorii trebuie să fie hămesiţi după minge „when Saturday comes”.

– e greu de imaginat o finală mai neverosimilă decât cea din 1950. Brazilia, gazda turneului, care strivise anterior Suedia cu 7-1 şi Spania cu 6-1, avea nevoie doar de un egal împotriva Uruguay-ului.

De cealaltă parte, uruguayenii sperau doar să nu se facă de râs. Doctorul Jacobo, preşedintele federaţiei uruguayene de fotbal, le-a spus jucătorilor în vestiar: „Important e ca oamenii ăştia să nu ne dea şase. Dacă ne dau doar patru, misiunea noastră a fost un succes.”

Pe Maracana au venit 200 de mii de oameni, cea mai mare audienţă care s-a strâns vreodată la un meci de fotbal.

Primarul din Rio de Janeiro: „Voi, brazilienilor, pe voi vă consider învingătorii turneului… voi care în mai puţin de câteva ore o să fiţi aclamaţi de milioane de compatrioţi… voi care sunteţi superiori oricărui adversar… pe voi vă salut drept cuceritori.”

Ce s-a întâmplat se ştie. Uruguayul a bătut cu 2-1 prin golul fatidic al lui Gigghia, care avea să declare mult mai târziu: „Doar trei oameni au redus Maracana la tăcere: Frank Sinatra, Papa Ioan Paul al II-lea şi eu.” În Brazilia a fost doliu naţional, iar Paulo Perdigao a scris o carte în care se ocupă doar de acest meci: „Anatomia unei infrangeri”.

Ţapi ispăşitori au fost scoşi mijlocaşul stânga, Bigode, fundaşul Juvenal şi portarul Barbosa. Toţi negri, nu întâmplător. Barbosa, în special, avea să fie ostracizat toată viaţa. Când a intrat mulţi ani mai târziu într-o frizerie, o femeie i-a spus fiului ei: „Uite-l, ăsta e omul care a făcut Brazilia să plângă!”

– Rusia sovietică. Dinamo, echipa miliţiei, Spartak, echipa clasei muncitoare, a oamenilor. Suporterii lui Spartak vedeau în afilierea lor „un mic fel de a spune nu” regimului. Autorul spune câteva capitole mai târziu că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Progresul la noi, dar eu nu-s convins.

– statistică nefotbalistică: în Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a avut 335.000 de victime. Uniunea Sovietică, 22 de milioane!!

– înainte de Mondialul din 1958, jucătorii brazilieni au fost supuşi pentru prima dată la tot soiul de verificări medicale. Medicii au descoperit un catalog întreg de afecţiuni. Aproape toată echipa avea paraziţi intestinali, unii aveau sifilis iar alţii erau anemici. Majoritatea nu fuseseră niciodată la dentist, aşa că au fost scoşi în total peste 300 de dinţi. Concluzia mucalită a autorului: „epidemiologic vorbind, Brazilia ’58 era într-adevăr echipa oamenilor”.

Johann Cruyff obişnuia să judece calitatea unei lovituri sau a unei pase după timbrul ei. Coechipierul lui de la Ajax, Gerrie Muhren ura vânturile puternice: „Trebuie să auzi mingea în timpul jocului. Îţi dai seama după sunetul ghetei unde se duce mingea, cât de puternic, cât de repede”.

Previous ArticleNext Article