O dată cu mutatul la casă, am avut de-a face în ultimul an cu tot felul de meşteri, de la salahori până la electricieni. Oameni care muncesc zece ore pe zi şi câştigă zece milioane pe lună. Oameni care, în acelaşi timp, fac treabă de mântuială. Ca beneficiar, asta mă lasă cu o tensiune nerezolvată. Vreau ca lucrul pentru care am plătit să fie bine făcut, dar îmi dau seama că e greu să faci lucrurile bine pentru zece milioane pe lună.
Dacă-i întrebi pe angajaţi, o să-ţi spună că şi aşa muncesc prea mult pentru banii pe care-i iau. Dacă-i întrebi pe patroni, o să-ţi spună că nici dacă şi-ar plăti mai bine oamenii nu s-ar schimba mare lucru. Ştiinţa arată că şi unii şi ceilalţi au dreptate în felul lor.
Dan Pink a distilat 50 de ani de cercetare într-o carte despre lucrurile care ne motivează cu adevărat. Dacă aveţi zece minute, cele mai importante idei sunt comprimate în animaţia de mai jos:
Studiile arată că banii sunt un motivator important. Dacă nu plăteşti oamenii suficient, ei nu vor fi motivaţi. E mai greu pentru un faianţar să fie atent la mofturile clientului, când el nu ştie cu ce-o să-şi plătească facturile în iarnă.
Angajaţii au nevoie să câştige destul încât să nu se gândească toată ziua la… how to make ends meet. Asta e condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Dincolo de bani, există trei factori principali care determină motivaţia oamenilor la locul de muncă:
Autonomy: The urge to direct our own lives.
Mastery: The desire to get better at something that matters.
Purpose: The yearning to do what we do în the service of something larger than ourselves.
Mă gândesc la muncitorul necalificat din construcţii, la casiera de la Dedeman sau cablistul RDS şi îmi dau seamă că sunt prinşi în structuri care predispun la lehamite. Nimic din jurul lor nu-i motivează să fie mai buni la ceea ce fac, aşa că ajung să facă suficient cât să nu fie daţi afară. Angajatorilor nu le pasă de ei, aşa că nici lor nu le pasă de clienţi. Las-o, bă, că merge aşa!
De când am înţeles lucrurile astea am un pic mai multă compasiune pentru angajaţi pe care altă dată i-aş fi înjurat şi un pic mai multă admiraţie pentru oameni care, deşi sunt blocaţi în slujbe de c***t, îşi iau de undeva motivaţia de a-şi face treaba cu har şi pricepere.
Sursa foto: jurveston
Mie mi se pare ca treaba cu “las-o ca merge si asa” a intrat in gena romanului. Atentia pentru detalii lipseste de la noi. Angajatul cauta o cale sa munceasca cat mai putin, sa nu se agite, sa nu-si asume responsabilitati.
De ce casiera de la ghiseul unei gari dintr-un orasel la 80km de Londra a putut sa ne ofere o varianta mai ieftina pentru bilete, fara sa cerem asta? De ce la noi cand intrebi ceva la un ghiseu, mai ai un pic si de dau si afara ca ai indraznit sa pui o intrebare?
Casiera e aceeasi. Doar ca una a crescut in alt mediu, care i-a modelat comportamentul. Se va schimba si in Romania candva, cand va creste nivelul de trai…
Eu imi amintesc ce le zicea un regizor de teatru actorilor lui pe vremea comunistilor; “Bai, daca astia tot nu ne platesc, hai macar sa lucram ca lumea si sa avem satisfactia lucrului bine facut”
lasa ca nici aia nu sunt mai straluciti..am dat si eu in londra de oameni buni de sters pe jos..fara pic de bun simt si respect..si ei au crescut intr-un alt mediu.cand vad ca se spune ca doar la noi vezi asa ceva,ma doare capul.
acum 1 saptamana jumate,cand a fost prima ninsoare,stateam in wickford si femeia aia pur si simplu a inceput sa planga pentru ca nu stia ce sa faca pentru a putea merge la munca,era prea speriata pentru a merge cu masina,la o zapada ce nu avea un strat mai mare de 2 cm..
romanul,asa bautut de soarta cum e el…tot o scoate la capat intr-un fel sau altul..