Intr-un timp relativ scurt, Ovidiubelge a devenit The Go-to guy în tot ceea ce ține de rugby în general și RWC2015 în special. Am încercat aici să-i pun câteva întrebări care să-i incite și pe alți cititori să vadă cele 3 meciuri rămase la această ediție a mondialelor de rugby.
Au mai rămas de jucat doar semifinalele și finala. Ai putea să caracterizezi pe scurt fiecare din cele patru echipe rămase și să ne recomanzi 1-2 jucători de la fiecare care ar trebui urmăriți în mod special?
începem cu Nouă Zeelandă, o echipă formată din oameni în al căror ADN este inscrisă gena rugbyului. Ea e răspandita în tot Pacificul de sud, dar ei au combinat-o cu cea de sorginte britanică a disciplinei, ceea ce a condus la crearea uneia dintre cele mai terifiante masinării din sportul mondial: All Blacks. Totul curge în jocul lor simplu, frumos de privit: spre deosebire de echipele din nord, aduc puțini oameni în grămadă și reciclează repede balonul. Urmăriti naturalețea paselor oamenilor de pe înaintare, eliberarea balonul din pre-placaj (offload) sau timingul recepționerului. De menționat versatilitatea multor jucători și calitatea întregului lot. Poate la primul 15 sunt comparabili cu orice echipă din sud, însă pe bancă de rezerve se regăseste același nivel. Puncte slabe? Hmmm… Ar putea fi presați în grămezile ordonate, unde au fost dominați de sud-africani la ultima întâlnire și ar putea ceda câteva penalităti acolo. E greu de ales un om de urmărit de la ei. Il las pe noul Lomu la o parte, așa că-l nominalizez pe mijlocașul la deschidere Aaron Smith, omul care se află pe un post crucial pentru stilul lor de joc, fiind cel care dă tonul prin acea primă pasă atât de importantă.
Toată mândria și forță burilor se regăseste în formația Africii de Sud. Prin prisma jocului, sunt voci care afirmă că Springboks ar fi singurii reprezentați ai nordului rămăși în competiție. înaintare, maul, atac frontal, faze fixe impecabile, drop-goluri sau transformări de la distanțe inimaginabile. Asta e partitura pe care o interpretează cu mult succes și nu cred că există o echipă care să le facă față în acest joc de uzură. Pană acum au arătat cum trebuie să treacă o echipă mare peste un șoc, însă în meciul cu Tara Galiilor, în ciudă dominării clare din a doua repriză, au greșit prea mult pentru o formație care vrea să câștige Cupă Mondială. Probabil și în următorul meci vor insista la nesfârșit în același registru al inaintării, insă au nevoie să deschidă liniile dinapoi, au o calitate acolo care trebuie pusă în valoare. O mențiune pentru tinerețea axului central (uvertură-centri) al liniei de ¾, din care se distinge după părerea mea Damian De Allende, tipul e extrem de percutant, un pericol de câte ori are mingea în mână. Ar putea avea sambătă o sansă dacă reușesc să-i oprească pe All Blacks la linia avantajului fără prea mulți oameni în grămezile spontane, astfel încât să mențină lățimea liniei defensive. Precum Argentina în meciul cu Irlanda, oamenii în negru o să îi atace larg, insă pentru început vor testa punctul nevralgic sud-african: inconstantul fundaș Le Roux, care a arătat câteva deficiențe atât la șut, cât și la jocul în aer.
Australia avea nevoie de dușul scoțian și de intrebările subsecvente. Au fost mai buni, fără indoială, insă excesul de încredere, neglijența și o zi slabă a transformeurului puteau lesne conduce la o înfrângere nescontata. Karma s-a numit totuși Craig Joubert, așa că le mai putem admira îndemânarea de pe ¾ sau renașterea inaintării sub auspiciile lui Mario Ledesma. Au găsit un antrenor perfect în acest Michael Cheika, un om experimentat, cu rezultate, care a reușit să le redea încrederea și să găsească echilibrul între ceea ce, istoric, e considerată cea mai bună linie de ¾ din lume și o grămadă ameliorată. Au impresionat pană acum în turneu: câteva faze de atac memorabile, o apărare inexpugnabilă, un joc la sol impresionant, siguranță în fazele fixe. Cred că vor intra duminică în teren cu lecțiile mai bine făcute și, dacă beneficiază și de antologicul cuplu Hooper-Pocock, or să tureze motoarele suficient cât să depăsească fără emoții. S-a văzut că le-a lipsit liderul cu Scoția, că suferă de Pocock-dependentă și că pot fi puși în reală dificultate în grămezile ordonate. Aștept cu nerăbdare să-i urmăresc la lucru pe cei 2 centri Giteau-Kuridrani și, dacă nu vine ploaia la Londra, merg pe mână Wallabies. Anul ăsta poate fi al lor.
Flamboaiant e cuvântul care definește mai nou Argentina. Dacă lumea îi știa pentru forță inaintării, acum am descoperit o echipă completă: strălucitorul trio de pe linia din spate (Imhoff-Cordero-Tuculet), cei 2 centri stabili și experimentați, totul acompaniat de jocul perfect al uverturii Nicolas Sanchez. El dă tonul atacului, nu sutează enorm, însă pasează exact când și unde trebuie. Au uimit incă o data la o Cupă Mondială și faptul că joacă an de an împotrivă Sfintei Treimi a Sudului nu poate decât să-i facă mai buni. O mică paranteză: în 2007, după locul 3 la Cupă Mondială cu 2 victorii împotrivă Franței și cu majoritatea echipierilor în campionatele din nord, au cerut un loc în Turneul celor 6 Națiuni. Ar fi jucat în Spania meciurile de acasă și, în plus, au dorit și două echipe în Pro 12. Se zice că refuzul a venit după câteva secunde. E adevărat că rugbyul din Argentina era exclusiv amator la acea dată, dar de atunci federația s-a adaptat treptat la profesionism, astfel că din 2012 joacă în The Rugby Championship. în ultima vreme au schimbat paradigma și au adaptat mijloacele la noul joc mai ofensiv: priviți doar tehnică de mânuire a balonului de către înaintași, sunt capabili de pase la care ai noștri doar visează. Capitolul la care suferă este disciplina. Foarte rar se apără curat și multe penalități împotriva lor sunt cauzate de greșeli inutile. Apoi felul expansiv de joc este foarte solicitant și fizic le este imposibil să ducă ritmul tot meciul. Acești doi factori conduc la căderi mentale, un aspect la care se află incă sub restul celor din careul de ași. Pur și simplu au momente când ies din joc și măcar una dintre cele 2 echipe pe care le vor întâlni în aceste ultime meciuri va exploata aceste slăbiciuni. Insă ținta lor este Cupă Mondială din 2019 și sunt pe drumul corect.
Partea mai puțin inteleasă si mai puțin spectaculoasă pentru neinițiați este jocul la gramadă. Ce ar trebui urmărit si unde se află frumusețea ascunsă?
Ar trebui urmăriți Richie McCaw, Sam Warburton ori David Pocock. Și toți oamenii de linia 3-a in general, ei duc greul acestei lupte. O grămadă se formează când un jucător este placat, iar în momentul când e pus la pământ, el este obligat sa elibereze balonul. Nu mai poate juca de acolo și nici nu are dreptul de a se ridica, însa adversarul beneficiază de acest privilegiu. De asta poate vedeți de multe ori cum placheurul (tackler) se străduiește să ajungă cât mai repede pe picioare, pentru a încerca apoi să recapete posesia. Treaba băieților care vin din urma la suport, în general flankerii, numărul 8 sau coloșii din linia a 2-a, este sa curețe zona, adică sa-l îndepărteze pe acesta înainte de a recupera și sa-i împiedice pe adversari sa acceseze balonul pana la sosirea numărului 9. Chiar dacă au reușit inițial acest lucru, când faza nu e repede continuata, apărătorii pot simți superioritatea, aşa că vor contesta grămada: pur și simplu îi împing pe cei care asigura zona, reușind uneori sa intre în posesie (turnover). Deși asta e partea cea mai plina de sânge și sudoare, frumusețea stă în inteligenta de a ști unde merita sa cheltuiești energie contestând balonul. Oportunismul joaca un rol foarte important, iar o recuperare stârnește laudă și invidie: nu doar că a fost respins un atac, ci tocmai s-a deschis un nou front. Totuși, capturarea posesiei nu e totul, de multe ori e crucial sa scazi viteza adversarului în aglomerările astea pentru a câștiga timp de reorganizare sau chiar sa-l forțezi sa nu elibereze mingea pentru a primi o lovitura de pedeapsa.
Poți încerca o paralelă între Noua Zeelanda – Franța de la RWC2015 și Brazilia – Germania la WC2014? Cât de rar apare un asemenea rezultat la rugby?
A fost meciul în care Franța a luat cele mai multe puncte în toată istoria sa și în care s-a înregistrat cea mai mare diferență între două echipe aflate în faza eliminatorie de la o Cupa Mondială. Deci câteva recorduri importante au căzut și la rugby. Şocul de la fotbal a fost totuși unul de proporții mai mari, la casele de pariuri brazilienii erau chiar ușor favoriți, pe când aici toată lumea pronostica 10-15 puncte pentru All Blacks. Altfel, cele nouă eseuri neo-zeelandeze sunt comparabile cu cele șapte goluri „Made în Germany”. Ele au arătat superioritatea clară a unor sisteme funcționale și au developat slăbiciunile unor națiuni care se hrănesc prea mult cu iluzii.
Deși încă sunt posibile scoruri mari, pe măsură de jocul devine mai global, tendința e ca diferențele să scadă sau chiar să apară surprize. Dacă imediat după apariția profesionismului au fost câteva diferențe monstruoase și la fiecare Cupa Mondială cel puțin un meci în care o echipa lua peste 100 de puncte, în ultimii 8 ani s-a estompat aceasta prăpastie, în 2011 am avut un 87-0 cel mai dur scor, iar acum s-a scăzut la cota 64.
Cum poate forța echipa aflată în atac obținerea unei lovituri de pedeapsă? Si de ce trebuie să se ferească echipa aflată în defensivă?
Cum ziceam mai sus, bătălia pentru balon e apriga în grămezi, iar regulile pe care trebuie sa le respecți multe și sensibile. Mai nou, pentru favorizarea atacului, se fluieră foarte ușor blocarea ieșirii mingii (tackler not rolling away). Apoi, pe măsură ce atacul câștiga teren, tentația de a juca mingea de jos sau de a intra în lateral în grămadă crește proporțional cu frustrarea de a nu avea posesia. Totuși, cel mai ușor se poate forța o penalitate pentru ofsaid, se întâmplă frecvent să se treacă acea linie imaginară, mai ales în cazul unei apărări disperate în apropierea terenului de țintă.
Cheia de boltă a unei apărării eficiente este comunicarea. Mai departe, trebuie sa te ferești de placaje ratate. Știu, ușor de zis de pe canapea, însă boala asta e grea și duce la multe eseuri încasate. Așadar trebuie să plachezi, cu cât mai distrugător (big hits), cu atât mai bine la moral, să ieși repede în presing pentru a nu lăsa adversarul să bată linia avantajului sau să flotezi întregul bloc spre lateral când numărul de apărători e deficient.
Cât de mare e de fapt discrepanța între Nord și Sud și cum poate fi ea redusă?
Sa nu fim prea emoționali: deși procentul de victorii anuale al celor din fostul 5 Nations în fața 3 Nations a scăzut în ultimii 15 ani (de la în jur de 30% la sub 20%), media diferenței de puncte s-a stabilizat în jurul a 10 puncte și, cu excepția aceste ediții, exact 2 echipe din Nord au fost în semifinale de fiecare data, Anglia a câștigat o dată trofeul, în timp ce Franța a jucat 3 finale… Nu e doar vorba de numere aici, evident că tragerea la sorți creează diferite culoare. Problema e ca anul ăsta nordicii au arătat carențe severe, Anglia și Franța marcând în total în cele 2 meciuri importante pe care le-au avut două, respectiv un eseu ori au pus prea puține probleme în sferturi: Irlanda putea reveni, dar diferența a fost mare păna la urma; Scoția a avut 3 încercări norocoase prin care a ținut rezultatul străns pentru ca apoi să fie atât de aproape de semifinală; galezii au pierdut greu, fără sa lase deloc impresia ca pot trece mai departe. Cauzele? Totul pleacă de la cultură și abordare, conservatorii britanici încă apreciază mai mult o luptă desueta într-o noapte rece și ploioasa pe Britannia în detrimentul unei faze pe ¾ în care mingea circulă de la o aripă la alta. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, strategia e problema: Premier League din fotbal se numește Top 14, iar în loc de un anume Florentino îl avem pe Mourad Boudjellal. Campionatul a fost infuzat de vedete bine plătite din sud, oamenii aduc cu ei valoare și experientă, însă e demotivant pentru cluburi să formeze noi jucători. Acum a venit decontul, iar acel parfum subtil numit “french flair” s-a pierdut în vânt. În atare context, jucătorii pe care îi produc nordicii nu sunt suficient de adaptați la noul rugby și prea puțini ajung la standardul necesar. Anglia l-a adus pe Sam Burgess din Rugby League, galezii n-au găsit soluții la puzderia de accidentări, Irlanda nu are măcar jumătate de Jonny Sexton pe bancă și francezii încă mai cred ca Bastareau poate juca centru. În răstimp, Noua Zeelanda câștiga o Cupă Mondială în 2011 cu a 4-a alegere la uvertură. Una dintre soluții este aducerea de antrenori din Sud, mi se pare că influența unor Joe Schmidt, Warren Gatland sau chiar Vern Cotter va fi benefică pe termen lung, dar e important ca ea să se răsfrângă la toate nivelurile. Mai cred și că Anglia va renaște cu un antrenor competent la conducere, pănă la urma este țara în care se joacă cel mai mult rugby de pe planeta ovală.