Transferurile in fotbal: cum am ajuns aici

Un articol de Filotas

În 1938, cel mai mare transfer din fotbalul englez detonează pe prima pagină a ziarelor și chiar are ca efect o dezbatere încinsă în House of Commons: Bryn Jones se mută de la Wolverhampton la Arsenal, pentru incredibila sumă de 14,000 de pounds (7 M de lire în banii de azi), realizând un profit de 13,000 de pounds pentru vânzător și rămânând în istorie ca unul dintre cele mai neinspirate transferuri din fotbal (al doilea război mondial făcând ca anii cei mai important ai carierei lui Jones să fie pierduți). Putem spune că încă de pe atunci că Arsenal se pricepea la transferuri.  Fast forward 80 de ani și suma  ridicolă de 7 milioane de pounds îți cumpără eventual o rezervă de portar cu înclinații culinare spre meat pie-ul consumat în pauza meciului. Sumele care se învârt astăzi în fotbal nu mai au nici o legătură cu ce se întâmpla acum 20 de ani, ca să nu mai vorbim de începuturile acestui sport. Este acest trend normal? Asistăm la o bulă, așa cum analiștii financiari se preocupa de aceste fenomene în alte domenii, precum cel al monedelor virtuale? Este valorizarea fotbaliștilor corect făcută? Sau sunt aceste sume doar un efect normal al creșterii exponențiale pe care fotbalul a cunoscut-o în era internetului și a tehnologiei informației, și indirect susținute de pasiunea cu care suporterii susțin acest fenomen?

1. De ce transferurile sportive sunt exceptii de la regulile normale care guverneaza piata muncii

Michel Platini, reacționând la transferul lui Cristiano Ronaldo la Real Madrid, sublinia ca asistăm la un « fenomen care subminează însăși ideea de fair-play » și că faptul că jucătorii nu sunt liberi ci aparțin unor entități (cluburi, third party etc) este o formă modernă de sclavie. Evident, scandalul în care a fost implicat Platini, acuzat de primirea de « plăți informale » (spăgi, pe românește), se potrivea probabil mai bine cu ideea de fair-play, în viziunea fostului Președinte FIFA  Dar, independent de scrupulele și ipocrizia fostului mare jucător, observația rămâne valabilă: ce reguli guvernează de fapt transferurile jucătorilor și sunt aceste reguli amorale?  Transferurile jucătorilor în sporturile de echipă, de genul fotbalului sau baschetului sunt legiferate prin compromisuri internaționale între organismele ce guvernează sporturile respective și organismele supranaționale unde se desfășoară activitatea acelor fotbaliști (Uniunea Europeană în cazul fotbaliștilor care evoluează în cele mai importante campionate europene). Aceste reguli de transfer sunt o derogare de la standardele pieței muncii prin faptul că libertatea de mișcare a jucătorilor între cluburi este restricționata prin reguli stricte, iar atunci când această mișcare se întâmplă ea se poate realiza doar printr-un sistem de prețuri de transfer între cluburile care participă la tranzacția respectivă.  Principala rațiune pentru care s-au impus aceste derogări este legată de încercarea forurilor fotbalistice de a forța o competiție corectă și de a proteja cluburile și ținerii jucători oferindu-le un cadru predictibil pentru carieră. În realitate, așa cum se întâmplă cu orice măsură reglementara, apar inovații contrareglementare al căror unic scop este să găsească punctele slabe în legislație și să permită unor zone gri ale fotbalului să crească. În cazul de față, una dintre problemele cele mai spinoase pe care regulatorii o întâmpina aste apariția așa zișilor TPO (Third Party owners), entități care dețin procente din drepturile  de transfer ale fotbaliștilor, alături de cluburi și chiar fonduri de investiții.   Apare aici o prima caracteristică fundamentală a fotbaliștilor moderni, sau mai bine zis a pieței pe care aceștia evoluează: nu putem vorbi de o piață a muncii, în care un om își vinde serviciile pentru un preț (salariu) ci de mult mai mult decât atât pentru că fotbaliștii reprezintă în multe cazuri niște investiții. Sunt, dacă vreți, un tip de investiție alternativă (alături de exemplu de opere de artă, aur, materii prime, criptomonede), diferite de investițiile clasice (acțiuni, obligațiuni, valute) și al cărui preț și valorizare sunt prin excelentă mai volatile, dar pot fi de asemenea și contraciclice (valoarea fotbaliștilor, cum s-a întâmplat déjà, evoluează invers față de valoarea investițiilor clasice, asigurând pentru un investitor inteligent o bună măsură de acoperire a riscului)
Indemnitatea de transfer, adică suma totală pentru care un jucător își schimbă angajatorul, este formată din două componente principale: – Comisionul de transfer: partea cea mai importantă, este o retribuție pentru terminarea contractului înainte de termen, incluzând aici și toată suita de bonusuri sau plăți condiționate pe care le cunoaștem (plăți în funcție de performata sportivă a jucătorului la noul club, procente dintr-un eventual transfer la un alt club etc) – Compensația pentru formare: partea care i se cuvine clubului pentru formarea/antrenarea jucătorului și care de multe ori implică în amonte mai multe cluburi.  Prețul final al unui fotbalist a fost deci conceput ca un mecanism de protecție contractuală (contractele în fotbal variind între 1 an și 5 ani) și de retribuție echitabilă pentru a se asigura că cei care au participat la formarea unui fotbalist să fie recompensați pentru asta. Cu toate aceste constrângeri reglementare însă, fotbaliștii se mută de la un club la altul pe o piață liberă din alte puncte de vedere, care ca orice piață răspunde la legea cererii și ofertei, sau, cum vom vedea în continuare la diverse asimetrii informaționale legate de ceea ce reprezintă de fapt serviciile oferite de un fotbalist.

2. Fotbalul ca afacere: piata fotbalului continental este o afacere in continua crestere care atrage sume impresionante

Așa cum o arată și graficul de mai jos (sursă: studiu Deloitte 2017), valoarea de piață a fotbalului european este în continuă creștere, o creștere cu două cifre care sfidează multe industrii tradiționale. Între 2016 și 2015, piață fotbalului european a crescut cu 13% până la suma de aproape 25 de Miliarde de euro, din care partea cea mai mare, așa cum era de așteptat, o reprezintă veniturile celor 5 ligi principale ale Europei. Este deci o piață super concentrată, în care valoarea și banii se împart între foarte puține cluburi din doar 5 ligi de pe continent.  Și efectul nu este limitat la o perioadă recentă: în perioadă 2006-2010, valoarea agregată a veniturilor cluburilor de fotbal a crescut cu 42%, în timp ce PIB-ul European a crescut în aceeași perioadă cu doar 1% (sursă- UEFA – Club Licensing Benchmarking Report Financial Year 2010)

E important însă de văzut cum sunt împărțite aceste venituri, care este sursa lor și care sunt cheltuielile suportate de cluburi, pentru că din acest raport derivă de fapt sursă principalului dezechilibru din fotbalul modern, care da și ideea de imoralitate și care indirect duce la prețurile de transfer ce par fantasmagorice: dihotomia dintre organizarea cluburilor ca societăți comericiale în căutare de profit și misiunea sau viziunea lor unică, care are foarte puține lucruri în comun cu profitul material.    Tot din raportul Deloitte aflăm că două sunt principalele surse de venituri ale cluburilor: venituri comerciale și sponsorship pe de o parte, și veniturile din drepturile de televizare/media. Situația este substanțial inflamată în Anglia, cea mai bogată dintre ligile analizate, unde cele două tipuri de venituri însumează peste 7 Miliarde de euro anual.


Costurile însă sunt pe măsură, iar cele mai mari costuri (iată aici o diferență fundamentala față de industriile tradiționale), sunt date de salariile fotbaliștilor (vezi grafic mai sus) ; în general, între 60 și 70% din totalul veniturilor este reprezentată de marja costurilor cu salariile. Asta fără să punem la socoteală toate celelalte costuri și cheltuielile de funcționare a cluburilor, care adunate depășesc uneori cu mult veniturile și duc la ceea ce caracterizează multe din cluburile moderne: datoriile.


În tabelul de mai sus sunt exprimate datoriile principale ale cluburilor din Premier League: foarte puține cluburi sunt pe plus, majoritatea susținând datorii (unele denumite soft loans cum este cazul lui Chelsea, către diverși stakehokders, în principal persoane private sau fonduri care aleg să investească în acest cluburi pentru control, imagine și mai puțin pentru profit). Datoriile sunt de mai multe tipuri, în funcție de club: United de exemplu profită de susținerea acționarului majoritar pentru a contracta credite bancare și a emite obligațiuni, Chelsea este susținută de soft loan-urile lui Abramovici, iar City este implicată într-o structură de grup complexă, fiind în esența susținută de creditele acționar ale companiei mamă.  Aceste datorii sunt cele care susțin de fapt o mare parte din transferurile din fotbal, mai ales acele transferuri care nu par să aibă o justificare fotbalistică sănătoasă.   Aici intervine însă și specificul funcționării unui club de fotbal din punct de veder economic. Marile cluburi sunt organizate ca societăți comerciale clasice, însă piața pe care funcționează are cu totul alte caracteristici decât, să zicem, piața petrolului sau a automobilelor. Din punct de vedere economic, un club de fotbal  are ca obiectiv maximizarea utilității, în timp ce o societate comercială clasică are ca misiune maximizarea profitului. De altfel, în lunga lor istorie, cluburile de fotbal rareori s-au interesta să aibe o situație financiară sănătoasă, susținând de cele mai multe ori pierderi, finanțate de patroni în căutare de imagine și vanitate. Așa s-a întâmplat de la marile echipe italiene, până la începuturile petrodolarilor în fotbalul european. Legislația FFP nu e decât o încercare de a aduce în acord cele două misiuni ale lumii fotbalului: profitul (sau cel puțin lipsa pierderii) și utilitatea.
Această dihotomie, între profit și utilitate se află în inima tuturor considerentelor legate de transferuri și sumele acestora. Ce înseamnă de fapt maximizarea utilității? Înseamnă în primul rând maximizarea performanțelor sportive, care are în centrul său jucătorii de fotbal. În fotbal trebuie să primeze, și primează,  maximizarea performanțelor sportive, dar în același timp trebuie să se facă acest lucru păstrând o situație financiară sănătoasă și maximizând pe cât posibil profitul pentru acționari. De fapt una derivă din alta, ca într-un cerc virtuos: performatele sportive duc la creșterea veniturilor, dar duc și la atragerea de fonduri, care duc la atragerea de interes și sponsorship, care duc la atragerea de jucători mai buni, care duc la creșterea performanțelor sportive.  Manchester United, în raportul anual din 2016, surprinde foarte bine acest aspect:
“Our revenue streams are driven by the performance and popularity of our first team. Significant sources of our revenue are the result of historically strong performances in English domestic and European competitions, specifically the Premier League, the FA Cup, the EFL Cup, the Champions League and the Europa League. Our income varies significantly depending on our first team’s participation and performance in these competitions. Our success depends on our ability to attract and retain the highest quality players and coaching staff. As a result, we are obliged to pay salaries generally comparable to our main competitors in England and Europe. Any increase in salaries may adversely affect our business, results of operations, financial condition and cash flow. An increase in transfer fees would require us to pay more than expected for the acquisition of players’ registrations in the future. In addition, certain players’ transfer values may diminish after we acquire them, and we may sell those players for transfer fees below their net book value, resulting in a loss on disposal of players’ registrations. Net transfer costs could also increase if levies imposed by FIFA, the Premier League or any other organization in respect of the transfer of players’ registrations were to increase.”
Aflăm astfel că prețurile de transfer și salariile importante ale fotbaliștilor sunt o consecință a competiției din ce în ce mai ridicate din fotbal și în cazul de față Manchester United le listează în primul rând ca surse de risc pentru sănătatea financiară a companiei. Asta pentru că indeminizațiile plătite pe jucători sunt înregistrate în activul bilanțului ca și active intangibile, amortizabile pe o anumită perioadă de timp și a căror valoare fluctuează: dacă un jucător cumpărat cu 100 M EUR nu mai valoareaza azi decât 50, diferența este trecută la pierdere și poate impacta rezultatul anual, și așa fragil, ceea ce poate duce la încălcarea regulamentelor financiare ale forurilor conducătoare (cel mai recent fiind FFP). Iată deci paradoxul cheltuielilor masive pe jucători și mai ales al sumelor care nu corespund neapărat cu valoarea acestora.  Un paragraf din Raportul Anul al Chelsea FC PLC reflectă această realitate:

Dar care este de fapt valoarea unui jucator si de ce, pana la urma, se plateste atat de mult?
3. Valorizarea unui jucator de fotbal, in linie cu cresterea industriei fotbalistice sau o bula economica?

Piața jucătorilor de fotbal este de fapt un conglomerat de piețe, fiecare cu caracteristici diferite. Dacă vorbim de jucători de top, vânzătorii sunt puțini și au capacitatea să dicteze prețurile: asta este definiția  unei piețe de tip oligopol. Dacă vorbim de ceilalalti jucători, majoritatea de fapt, piata este de timp monopolistic, cu mulți cumpărători și vânzători, în care jucătorii au calități similare, dar nu sunt  perfect substituibili,  iar prețul tinde să respecte mai mult concurența de pe piață, pentru că pool-ul de jucători este mai mare. Primul tip de concurență este de exemplu între Real și PSG pentru Mbappe, al doilea este între 3 cluburi de la mijlocul clasamentului din Spania, alte 5 din Germania și 3 din Franța pentru un mijlocaș defensiv de 5 milioane de euro.  Pe piața de tip oligopol a jucătorilor de top nu contează atât de mult concurența care fixează prețul, din mai multe motive: în primul rând marfa care se vinde nu este omogenă, nici măcar similară. Jucătorii au caracteristice diferite, abilități diferite, uneori unice de unde necesitatea construirii unui model de valorizare al acestora care să aibă un minim impact econimic. În trecut, mai ales înainte de legea Bosman, jucătorii erau valorizați luând în calcul anumite carcteristice: vârstă, realizările pe teren, golurile, experiență, recunoașterea internațională, echipă curentă și potențialii cumpărători. Marile transferuri din trecut respectau oarecum această regulă, sumele mari fiind plătite pe jucători recunoscuți, cu un track-record solid, aflați la o echipă credibilă, și aflați în principal un pic peste mijlocul carierei astfel încât experiență să conteze: în primii 10 ani după 1990, cele mai mari transferuri respectau această regulă (cu câteva excepții):

1990 Roberto Baggio (Italy) Fiorentina to Juventus 8.0m  – 23 de ani

1992 Jean-Pierre Papin (France) Marseille to AC Milan 10.0m –  28 de ani

1992 Gianluca Vialli (Italy) Sampdoria to Juventus 12.0m – 28 de ani

1993 Gianluigi Lentini (Italy) Torino to AC Milan 13.0m – 24 de ani

1996 Alan Shearer (England) Blackburn to Newcastle 15.0m – 27 de ani

1997 Ronaldo (Brazil) Barcelona to Inter Milan 19.5m  – 21 de ani

1998 Denilson (Brazil) Sao Paulo to Real Betis 21.5m – 21 de ani

1999 Christian Vieri (Italy) Lazio to Inter Milan 32.0m – 27 de ani

2000 Hernan Crespo (Argentina) Parma to Lazio 35.5m – 25 de ani

2000 Luis Figo (Portugal) Barcelona to Real Madrid 37.0m – 27 de ani

2001 Zinedine Zidane (France) Juventus to Real Madrid 53.0m – 29 de ani
Cum s-a trecut însă de la aceste transferuri la transferul lui Pogba pe 100 M, Dembele pe 150 sau Mbappe pe 180 (sau cât o fi până la urmă), ca să nu mai vorbim de Neymar?

Aș vedea câteva explicații:

1. Industria fotbalului a crescut exponențial și matriceal, în mai multe direcții: așa cum am văzut, veniturile cresc cu două cifre an de an, interesul crește în epoca  Facebook, sumele sponsorilor cresc și ele și în esența fotbalul de acum este o afacere mult mai mare ca cea de acum 20 de ani. E normal deci că prețurile de transfer să reflecte această creștere, pentru că, spre deosebire de alte industrii, în inimă acestor creșterii stau chiar jucătorii. Acest lucru explică foarte bine de ce preturile sunt atât de mari, pentru că dacă folosim un indicator mai realist, anume raportul dintre cheltuielie de transfer și veniturile operaționale, vom observă că acest raport era mai mare acum 20 de ani (undeva între 30 și 50%) decât în prezent, când este pe la 20% (chiar și în cazurile Pogba, Dembele sau Neymar)

2. Pool-ul mondial de talent a rămas la fel sau a scăzut ușor. Uitați de Messi și Ronaldo, în general parcă nu mai apar atât de mulți fotbaliști foarte buni. Așa că piața de tip oligopol de care am vorbit mai sus, devine și mai restrânsă, cu și mai puține bunuri oferite spre vânzare. Cererea însă e la fel de mare, așa că prețurile cresc (va mulțumim, Domnule Adam Smith)

3. Cariera unui fotbalist în prezent este mai lungă decât cea a unui fotbalist de acum 20 de ani și este supusă unor mai puținor accidente, beneficiind și de o tehnică medicală mult mai bună ; dacă acum 15 ani riscai să cumperi un jucător care să se acidenteze grav și să nu mai joace fotbal niciodată, acum accidentările grave sunt mai rare, mai predictibile și se tratează  repede. Zlatan si-a distrus genunchiul acum câteva luni  acum e pe cale  revină, la  35 de ani. Ronaldo  mai are probabil   inca 4-5 ani buni de cariera . Messi  joaca neîntrerupt de 12 ani la cel   mai inalt nivel. Un jucător de 20 de ani azi are deci   o  cariera de cel putin  15 ani, ceea ce înseamnă  automat    mai multi bani. Comparati asta cu cariera șubredă  lui Ronaldo brazilianul. Valorizarea unui fotbalist modern ia în calcul faptul că acest fotbalist este o investiție care va produce venituri în viitor. Astfel, el este valorizat mai mult ca un activ financiar decât ca un bun. Se aplică astfel metode de tip DCF (Discounted cash flow) prin care veniturile estimate  a fi generate în viitor de fotbalist sunt aduse în prezent printr-o rată de discount (în esența rată dobânzii pe piață) pentru a calculă prețul fotbalistului. De exemplu, în cazul lui Neymar, aceste venituri viitoare pot fi: vânzări mai mari de bilete, venituri mai mari din sponsorship, alte venituri media, venituri din faptul că echipa  va câștiga mai multe trofee etc. Și cum jucătorii sunt vânduți la vârste din ce în ce mai fragede, veniturile viitoare, având în vedere și o estimare de carieră mai lungă, cresc exponențial. Adăugați la asta și dobânzile infime din prezent și raportul DCF crește.

4. Fotbalul a devenit o afacere cu multe domenii auxiliare, nu întotdeauna cu legătură directă cu fotablul: agenți fără scrupule, case de pariuri din ce în ce mai puternice, bule financiare create de investitori din Orientul Mijlociu, America sau China, tot mai mulți bani se revarsă într-un sport tradițional în care o echipă are tot 11 jucători. Rezultatul: inflație.
Concluzia, neromantata, este că vremurile în care Cruyff fuma în pauza campionatului mondial sau când Maradona juca cu 10 kg în plus la Sevilla au trecut. Fotbalul a depășit epoca amatorismului și a regionalismului, devenind o afacere globală, în centrul căreia se află maximizarea utilității sutelor de milioane de fani, lucru care depinde în esența de atragerea celor mai buni fotbaliști, care sunt tot mai rari și care costă din ce în ce mai mult. Putem da vina pe șeici, pe Abramovici sau pe punga lui Florentino, dar la sfârșitul zilei, suporterii nu sunt interesați de unde vin banii, atâta timp cât clubul lor devine relevant, sau redevine relevant când un fotablist bun este transferat. Nimeni nu se duce în fața sediului cluburilor să protesteze dezgustat de prețul prea mare plătit pe Pogba sau pe Bale, în schimb mii de suporteri cu fumigene îl întâmpina pe Neymar la aeroport.