Cum era şi firesc să se întâmple după un declin atât de sever şi prelungit, am început să căutăm vinovaţi. Primul ar fi Mircea Sandu, păpuşarul machiavelic al unui fotbal putred. Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe Sandu după meciul din Bosnia – zâmbitor, avea o detaşare indecentă, de om care plănuia botezuri la un priveghi, în timp ce vorbea de construcţia unei echipe pentru 2016, la fel cum făcea în 2002, în 2006, în 2010.
Al doilea ar fi Răzvan Lucescu, care de când a venit la naţională e, vorba lui Tony Soprano, like King Midas in reverse, everything he touches turns to shit. Vorbeşte de grup şi de atitutdine, dar începe un meci decisiv cu jumătate de echipă compusă din rezerve la cluburile lor, face schimbări chestionabile şi insistă cu acest 4-4-2 deja demodat în fotbalul mare.
Apoi vin jucătorii, care sunt pe rând rataţi, penibili, care ar trebui să îngenuncheze şi să-şi pună cenușă în cap. Eu vin şi întreb: pentru ce, dacă au dat tot ce au avut? O să-mi spuneţi că n-au dat, dar a jucat cineva mai prost decât ştiam, decât o face la echipa de club?
Avem doi jucători care contează în fotbalul mare, ambii trecuţi de 30 de ani: Chivu şi Mutu, care n-au început niciodată un meci împreună în aceste preliminarii. De la mijloc în sus, nimeni în afară de Mutu nu poate face diferenţa. A fost mai multă creativitate în bara lui din foarfeca decât în toate meciurile noastre fără el.
Când o dai în bară, există mereu suspiciunea că nu te-ai străduit destul. E o sechelă a aforismului ieftin care decenii întregi ne-a ţinut loc de literatură motivaţională: dacă vrei, poţi! Reversul ar fi că de vreme ce n-ai putut înseamnă că n-ai vrut. Nu reuşim să înţelegem că vrutul e condiţia necesară dar nu şi suficientă, trebuie să mai şi poţi.
Ce te faci dacă tu vrei, adversarul vrea şi el, dar poate mult ca tine? Eşti obligat să compensezi, să îţi doreşti mai mult victoria. E ca și cum i-ai reprosa unui șofer de Dacie papuc care urca un deal cu pedala la fund, ca nu sare de 70 la oră pentru ca nu-și dorește să meargă mai repede.
Că nu s-a putut mai mult, că oricine are limitele lui, e într-adevăr o consolarea seacă. Îţi răpeşte satisfacţia de a înjura pe cineva când asta e tot ce ţi-a mai rămas. Nu curge cerneală, ziarele nu se vând iar chibitareala îşi pierde din vervă. Dar asta nu înseamnă că nu e adevărat, că uneori mai mult nu se poate. Cum inspirat cita Tactic-Zone din Moromete în analiza meciului cu Bosnia: “De unde să vă dau eu mai mult, dacă atâta e?”
Iar atâta timp cât ai dat tot ce ai avut în alea 90 de minute, nu poţi să fii decât mândru, fie că ai pierdut fie că ai câştigat.
Dacă nu mă ascultaţi pe mine ascultaţi-l măcar pe Cloughie, care într-un interviu a spus o chestie care mi-a rămas în minte. Citiți cu atenție paragrafele următoare pentru că e mult adevăr în ele:
I’d want to be number one în my industry for management rather than just motivation. I couldn’t motivate a be to sting you if it didn’t have the equipment. I couldn’t motivate a snake to bite you if it didn’t have the teeth. You can only bring out of people what they are capable of giving.
If we all learnt our jobs and lived our lives on the basis that you can’t get blood out of a stone we’d be a hell of a sight better off in every way. One of the worst crimes you can commit in life, not just in football but in life, is to ask people to deliver something they haven’t got. That destroys them totally.
Până la urmă, cred că cel mai aproape de adevăr e tot Adrian Georgescu:
Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.