Să-mi fie învățătura de minte!

Am să pun pe hârtie gândurile acestea disparate ca să le recitesc data viitoare când mai merg la un meci de Premier League. Eram la a cincea incursiune în insulă (Blackburn, Manchester City, White Hart Lane de două ori) și enervarea care m-a cuprins ar fi putut fi evitată.
Ca de obicei, am făcut un set de fotografii care include și drumul până la stadion prin locuri ca Luton, Milton Keynes și partea centrală din Birmingham. Ca să vedeți ce zi frumoasă era.

Atmosfera
Să tin minte să nu mai merg niciodată, dar niciodată, pe un stadion în care stația de amplificare e dată la un nivel sonor care acoperă galeriile înainte de meci. Ca și când asta nu era de ajuns, la stația de amplificare s-a pus, chiar înainte de începerea meciului, imnul echipei gazdă în așa fel încât suporterii să nu îl poate depăși sonor, chiar dacă se străduiau. E cel mai sigur mod de a omorî orice urmă de atmosferă. Bine că nu mergea stația și în timpul meciului. De fapt s-a ajuns la așa ceva fiindcă suporterii echipei în deplasare i-ar fi surclasat pe cei gazdă. Și nu doar la meciul la care am fost eu… Cand ai o echipă foarte defensivă, e cam greu să aduni oameni pe stadion care să creeze atmosferă, cu toate că biletele nu erau scumpe comparat cu alte stadioane din PL.
Meciul asta mi-a ucis ingredientul care în iluziile mele (pentru că da, acum îmi dau bine seama că sunt niște iluzii!) e cel mai mai atrăgător pentru o tribună din Anglia. În Anglia tribuna cantă, dar nu peste tot.

Suporterii gazdelor
Să zicem că peste atmosferă aș mai fi putut trece. Să zicem că pot înțelege că, atunci când știi că ai o echipă care nu poate domina, te mulțumești cu puțin că suporter, că accepți că echipa ta să joace la ciupeală. Că aplauzi generos un tackling, o degajare în ultima instanță din propriul careu, o acțiune individuală pe mai mult de 20 de metri, chiar dacă nu duce la nici un fel de pericol pentru poarta adversă. Dar, pentru mine cel puțin, nu e acceptabil că portarul echipei tale, care e gazdă, să inceapă să tragă de timp în minutul 15 al meciului și asta să te lase indiferent, chiar mulțumit. Chiar dacă e huiduit de suporterii adverși.
Asta nu e totul. Eram la tribuna a II-a, pe linia careului de 16 metri. Nu e un loc obișnuit unde să dai de huligani (ce a mai rămas din ei), alcolizați sau alte specii din astea. E locul în care dai de oameni între două vârste, tineri care vin la meci cu părinții, câte un bătrânel pe ici, pe colo. Și în final a fost cu atât mai oribil. Pentru că pot înțelege huliganii, fanaticii și e alții de acest tip. Ei sunt supărați pe ceva sau cineva (au și de ce probabil) și meciul e doar o supapă. Dar m-a atacat cumplit masa din jurul meu. Mustea de ură. Înjura. Făcea gesturi obscene. De cantat sau încurajat nici vorba. Poate doar un pic de freamăt cand echipa gazda avea acțiuni mai periculoase si la gol. În timpul zilei și înainte de meci trimisesem niște poze vecinei de bloc din Budapesta și era convinsă ca data viitoare să mă însoțească împreună cu fiul ei de 10 ani. La sfârșitul meciului i-am zis să uite de așa ceva și că vom merge la un meci de Bundesliga, amintindu-mi de tribuna din Monchengladbach unde pe o rază de 10 metri în jurul meu erau cam 10 copii (fete și băieți). Să nu zic că, în ciuda discreției mele prudente, m-au detectat imediat că nu sunt suporter al echipei locale pentru că nu făceam ce faceu ei. Și mi-au aruncat priviri dușmănoase, dacă nu chiar amenințătoare. Iar eu eram cât pe ce sa mă apuc sa le fac morală că nu așa te comporți in tribună, că au si ei copii sau nepoți și nu asta e exemplul care trebuie dat. Nu mi s-a întâmplat nimic, dar mi-a rămas un gust amar.

Ratările
Au jucat Spurs slab? Au avut ghinion? Greu de răspuns. Cumva după emoția din meciul cu City cred că era greu de replicat aceeași intensitate. Înțeleg de ce echipa s-a mișcat mai puțin vioi și a intrat mai greu în joc. Înțeleg mișcările tactice la lui Poche – de exemplu folosirea lui Janssen ca pivot care să protejeze mingea și să creeze culoare, tactică care se potrivește mai bine în fața unei echipe care se apără. Mi s-a părut că a făcut bine acest lucru. Cheia, cred eu, a stat în multele suturi blocate (9). Și în devierile care nu au fost în favoarea lui Tottenham. Acolo era nevoie de o viteză în plus, de mai multă urgență.
Ben Foster și pasele englezești
Dacă e ceva pe care trebuie să mă concentrez în viitor sunt momentele frumoase de fotbal. Din locul în care eram în tribună am văzut perfect două (patru dacă e să fiu mai pedant) asemenea momente. Două șuturi bune. Plasamentul perfect al lui Foster. Plonjonul de manual. Puterea mâinii, în timp ce tot corpul era în aer, de a devia șutul puternic în afara cadrului porții.
Tot din locul în care eram am văzut două pase lungi de peste 40 de metrii (englezești 🙂 plecate de la Alderweireld. Plutind frumos, parcă nesfârșit în aer. In timp ce mingea era în aer, mă gândeam că după un zbor atât de lung preluarea nu e un lucru atât de simplu cum pare când o vezi făcută la televizor de un fotbalist bun. De ambele dăți însă Lamela a făcut o preluare de studiat în manual. Nu numai că mingea s-a lipit de piciorul lui, dar a și fost preluată cu gândul la poziția viitoare, la ce intenție avea cu mingea, dribling sau centrare.

Tony Pulis
Culmea e că mie îmi place jocul defensiv. Nu mă deranjează o autobază bine organizată, chiar îi găsesc valențe estetice. Nici Pulis nu este, până la urmă, cel mai nesuferit antrenor care preferă ca echipa lui să joace defensiv, ținând seama de loturile pe care le-a avut la dispoziție de-a lungul timpului. Dar, trebuia să găsesc și eu ceva pe care mă supăr ca văcarul pe sat. Pulis era cel mai la indemăna. Fotbalul scoate iraționalul din mine…