Citesc de câteva zile o colecţie de poveşti despre farmecul şi rutina vieţii de ziarist sportiv în Scotia.

Genul de meserie în care eşti tot atât de bun pe cât citatele cu care te întorci în redacţie. Treabă care te cam lasă la mila sportivilor despre care scrii. Dacă ei n-au chef să stea de vorbă, ziua ta devine mult mai complicată.

Unul dintre ziarişti povesteşte cum, în aceeaşi zi în care Kirk Bradfoot de la Rangers i-a spus că nu dă interviuri, a avut privilegiul să asculte timp de două ore amintirile marelui Joe Frazier:

Joe was sitting in the corner of the restaurant when I arrived. Lunch was being served. He took my hand and we said a prayer. Then we ate and shot the breeze. He asked if I had a wife and I said I did. He asked if I loved her and I said yeah, champ, I do. He asked if I’d kids and if I’d gone in the delivery room and I said yeah again, both times. Joe had lots of kids, but had never been around when they were born. “That damn tape switched on?” he asked. “Well, switch it on, man. Switch it on.”

Alt ziarist îşi aminteşte cum aştepta alături de alţi colegi la ieşirea din vestiarul de pe Ibrox după un amical între Rangers şi AC Milan. Aproape toţi jucătorii lui Rangers trec pe lângă ei fără să le spună un cuvânt. DeMarcus Beasley le acordă câteva minute. Tocmai când se întrebau cu ce-o să umple paginile de a doua zi, iese Becks:

Over the course of the next 45 minutes, Beckham spoke at length and courteously to every single reporter who wanted a word: and gave considered responses to all. Duties done, he signed off by thanking each of his inquisitors for taking the time to show an interest. Self-serving platitudes? Who cares. Here appeared a genuinely decent man who understood the value of the press and its usefulness to him and his brand.

Câteodată marii campioni se întâmplă să fie din cale afară de binevoitori. Poate nu-i o coincidenţă.

Sursa foto: CINIBlog

Previous ArticleNext Article