Autor: ovidiubelge
A noua Cupă Mondială de rugby începe vineri, 20 septembrie, într-o Japonie prietenoasă și avidă de rugby. Este primul turneu final ce se desfășoară în afara națiunilor din Tier I.
Read moreRugby 6 Nations 2018
O avancronică de ovidiubelge
Tot mai multe voci vorbesc despre revirimentul nordului și de faptul că Turneul celor 6 Națiuni este competiția anuală numărul unu a rugby-ului. E adevarat că Noua Zeelandă rămâne probabil cea mai bună echipă din întreg sportul actual, dar irlandezii au demonstrat că-i pot învinge, scoțienii i-au testat serios în toamnă, iar un meci cu Anglia e așteptat de doi ani de zile de toți iubitorii balonului oval. Să vedem cum stă fiecare echipă la începutul „primăverii rugbistice”.
Franța
Anul trecut începuse bine pentru ei: locul 3 în Turneul din 2017 (depășiți fiind doar de favoritele Anglia și Irlanda), o relativă stabilitate în primul 15, părea că în sfârșit cocoșii reușiseră să pună ceva carne pe ei. Apoi a urmat dezastrul: 4 înfrângeri cu o echipă relativ palidă a Africii de Sud, nicio șansă cu Noua Zeelandă și un abia egal acasă, în fața Japoniei. Urmarea firească nu e greu de intuit: debarcarea după doar doi ani a antrenorului Guy Novès și numirea lui Jacques Brunel. O mișcare neașteptată, căci steaua omului de 63 de ani apusese după 4 ani relativ banali la cârma Italiei. Doar că domnul Brunel fusese în anii 2000 mâna dreaptă a lui Bernard Laporte, pe vremea când actualul președinte al Federației Franceze de Rugby îi conducea pe cocoși.
Mândria Les Bleus ar trebui să fie temperată și în acest an: cu 9 tineri sub 24 de ani în lotul pentru primul meci (urmare a unui plan vechi de aproape 4 ani, prin care cluburile sunt obligate să alinieze un anumit număr de jucători crescuți în Franța), așadar cu jucători ce au o medie de doar 16,4 selecții, o clasare în prima jumătate a clasamentului ar fi aur curat. Dincolo de problema lipsei de experiență generală, echipa tehnică va avea mult de lucru pentru a spori forța unui pachet de înaintare impotent. Actualii înaintași nu câștigă coliziunile, deci nici teren și astfel echipa nu poate pune presiune pe defensiva adversă. Ca urmare, francezii își asumă riscuri în zone și momente când nu ar trebui, iar echipele versate îi vor taxa. De urmărit cum va face față pariul Matthieu Jalibert, o uvertură de 19 ani și cu numai 15 meciuri ca profesionist. Sau ce efecte va avea lăsarea acasă a regelui Louis Picamoles și dacă Kevin Gourdon sau Marco Tauleigne îl vor înlocui. Eu unul sunt sceptic și, la cum arată calendarul din acest an, mi se pare mai probabil un loc 5, cu o victorie doar în fața Italiei.
Irlanda
A treia echipă a lumii își merită cu prisosință locul. Au un ritm de joc impresionant, sunt puternici în toate compartimentele, se bazează pe o bancă de rezerve solidă și au cel mai bun mijlocaș la grămadă din lume, Conor Murray. Nu e de mirare că în ultimul an și jumătate au învins toate cele patru puteri ale sudului, precum și cea mai bună echipa din nord, Anglia. Absențele importante din acest an sunt steaua în ascensiune, centrul Garry Ringrose, dar mai ales la linia a 3-a. De acolo lipsește, printre alții, unul dintre cei mai buni număr 8 din lume, Jamie Heaslip.
Echipa trifoiului este cu adevărat una completă și bine unsă. Impermeabili în defensivă, stabili în fazele fixe, cu un șut aproape impecabil al celor doi mijlocași (de urmărit cârligele lui Conor Murray din spatele grămezii – de regulă mingea are înălțimea și distanța perfecte pentru a putea fi urmărite de aripi – sau cum mintea și piciorul lui Johnny Sexton reușesc să speculeze terenul neacoperit), dar iuți și inventivi pe liniile dinapoi, cu o tranziție rapidă între apărare și atac sau viceversa. Toate sunt rezultatul mânii unui antrenor capabil (neo-zeelandezul Joe Schmidt, la conducere din 2013), dar și calității jucătorilor pe care cele 4 cluburi provinciale (Leinster, Munster, Connacht și Ulster) îi produc neîncetat. Iar posturile lipsă sunt acoperite prin transferuri inspirate: sud-africanul C.J. Stander din linia a 3-a ori centrul de mare impact venit din Noua Zeelandă, Bundee Aki. Dacă toate merg ceas pentru ei – și mă aștept să meargă –, meciul decisiv ar trebui să fie împotriva Angliei pe Twickenham, în ultima etapă.
Anglia
Anglia rămâne favorită și în acest an și e în fața unei premiere: prima echipă ce ar câștiga trei ediții la rând în istoria de 135 de ani a Turneului. Și, cu 22 de meciuri câștigate din ultimele 23 (adică de când i-a preluat australianul Eddie Jones), sunt și în acest an echipa spre care cei mai mulți ochi se vor îndrepta. În 2017 nu au avut meciuri mari, însă e remarcabil că au câștigat cele două partide din vară, din Argentina, chiar în lipsa celor mai buni jucători (și nu au fost puțini!), ce au fost parte din lotul Leilor Britanici deplasați în Noua Zeelandă. Dar 2017 nu a mai fost anul perfect. Nu e vorba doar de înfrângerea din meciul cu Scoția, ci de o ușoară scădere în joc. Au suferit în Turneul de anul trecut, au suferit și în victoria clară cu Australia (30-6) din toamnă. Însă pe de altă parte rămân echipa ce judecă și joacă cel mai bine fazele cheie.
Valoarea jucătorilor ce vin din urmă ar trebui să iasă din nou la rampă în acest an. Lipsesc cel mai bun număr 8 din emisferă, Billy Vunipola, dar și rezerva lui, Nathan Hughes. Deci de văzut cum va negocia Eddie Jones aceste absențe. Dar pe de altă parte revine excelentul finalizator, fundașul Mike Brown, iar trio-ul de la Saraces, Maro Itoje (linia a 2-a), Mako Vunipola (pilier) și Owen Farrel (uvertură/centru) vor fi și ei acolo unde arde. Acești trei jucători sunt cei mai buni pe posturile lor din emisferă. De urmărit acuratețea lui Maro Itoje în tot ceea ce face și cum aproape de fiecare dată ia decizia optimă. Apoi priviți-l pe Owen Farrel, ar trebui să fie dirijorul atacului englez, mintea limpede a echipei și transformerul impecabil dintotdeauna. Dacă reușesc să câștige în etapa a 3-a, pe Murrayfield (și va fi greu!), probabil nimic nu-i va putea opri nu doar din câștigarea trofeului, ci a Marelui Șlem.
Țara Galilor
Aproape jumătate din ceea ce trebuia să fie primul XV galez este accidentat. Iar absențele unor Jonathan Davies (unul dintre cei mai buni centri din lume), Dan Biggar (incontestabila uvertură a ultimilor 10 ani) sau Liam Williams (fundașul titular al Leilor Britanici în toate cele 3 teste cu Noua Zeelandă) par inconturnabile. Dar antrenorul Wayne Gattland a găsit o soluție: coloana vertebrală a echipei este formată din jucători de la Scarlets, cu prima linie din înaintare și 6 din 7 jucători de pe liniile dinapoi de la această formație. Doar că Scarlets nu este doar cel mai bun club provincial din Țara Galilor, ci campioana de anul trecut din Pro12 (campionatul ce reunește echipe din Irlanda, Țara Galilor, Scoția, Italia și, mai nou, Africa de Sud). Și forma lor bună continuă și în acest an, fiind primii în conferința lor și calificându-se în primăvară europeană a Cupei Campionilor Europeni cu un joc entuziasmant.
Așadar ar trebui să vedem un joc mai expansiv al galezilor. De văzut cum se vor comporta în duelurile brutale de pe înaintare ce-i așteaptă cu Irlanda și Anglia și dacă omogenitatea jucătorilor de la Scarlets va fi transferată întregii echipe. O victorie cu Scoția (într-un prim meci ce pare să fie foarte deschis) și măcar un loc 3 ar trebui să fie asigurat.
Scoția
Scoția urcă încet și sigur spre vârful clasamentului mondial (sunt pe locul 5 în clasamentul World Rugby, cea mai înaltă poziție pe care o ocupă de la înființarea acestui top, în 2003). Și asta nu e o întâmplare. La fel cum deloc fortuite au fost performanțele din meciurile cu Australia (19-24, în vară, la Sidney și 53-24, în toamnă, la Edinburgh) și chiar înfrângerea la limită de acasă cu All Blacks (17-22). Creșterea echipei ciulinului se bazează pe un progres constant pe liniile dinapoi, acolo unde inspirația și vraja tinerilor Finn Russel, Stuart Hogg și Huw Jones își pun amprenta în fiecare joc.
Problema scoțienilor în acest an este dată de multele absențe din linia întâi. Marginile și grămezile ordonate sunt platforme de atac pentru marile echipe ale lumii. Și la acest nivel e aproape imposibil să domini fără o grămadă puternică, iar absențele din prima linie ar putea fi călcâiul lui Ahile pentru noul antrenor scoțian, Gregor Townsend. Și, cum că echipa se află în creștere, presiunea pe jucători va fi destul de mare sa confirme ascensiunea și să termine măcar în prima jumătate a clasamentului, căci scoțienii nu au mai fost pe podium din 2013. Anul trecut au clacat în meciul de pe Twickenham, deci mai mult ca sigur își vor vinde foarte scump pielea, în etapa a 3-a, acasă, pe Murrayfield din Edinburgh.
Italia
O nouă lingură de lemn ar fi de evitat. Acesta este obiectivul perpetuu al Italiei în Turneu de aproape 20 de ani. Același bolovan ar trebui dus în vârful dealului și în acest an, dar premisele sunt sumbre: o singură victorie (acasă, în toamnă, 19-10 contra Fiji) în ultimele 11 meciuri. O medie de 34 puncte încasate în partidele de anul trecut. Problema lor continuă este dată de incapacitatea de a-și înlocui jucătorii de calitate de la sfârșitul anilor ‘90, oamenii care practic au adus echipa în Turneu. Și nici nu prea au cum, în condițiile în care ambele echipe din Pro12 încheie aproape fiecare sezon pe o poziție numerotată cu două cifre.
Sufletul echipei rămâne același Sergio Parisse. Talismanicul căpitan al Azzuri-lor, italo-argentinianul de 34 de ani se află la 16 ani distanță de debut și a devenit indiscutabil o legendă a rugby-ului italian. În afara sa, puține nume atrag privirile în echipa antrenată de irlandezul Connor O’Shea: poate uvertura irlandeză Ian McKinley, un om cu o poveste de viață uimitoare (el și-a pierdut vederea la un ochi în 2011, după doar 6 meciuri jucate pentru echipa irlandeză Leinster, s-a apucat de antrenorat în Italia și a revenit pe gazon în 2014, având o pereche de ochelari specială) sau rezerva acestuia, Carlo Canna, o mare speranță acum câțiva ani. În concluzie, o victorie acasă, cu Scoția e tot ceea ce pot spera rezonabil italienii. Ar fi o mare gură de oxigen pentru albaștri, răsuflarea Georgiei e tot mai prezentă în urma lor.
O primăvară însorită și un rugby de calitate vă doresc!
Concluzii dupa Turneul Celor 6 Națiuni
Un articol de Ovidiubelge
Ediția 2017 a Turneului celor 6 națiuni la rugby s-a încheiat cu o victorie scontată, dar fără panaș a Angliei. Reprezentanții trandafirului au avut scalpul cel mai scump, iar în final vajnicii irlandezi i-au oprit chiar înainte de doborârea unor recorduri: de la acceptarea Italiei din 2000, nimeni nu a reușit încă două grand slam-uri consecutive și englezii au rămas la 18 victorii consecutive în meciuri test, un total la care neo-zeelandezii fuseseră la rându-le opriți de aceiași soldați irlandezi.
Echipa lui Eddie Jones a fost pragmatică în majoritatea momentelor cheie, dar, cu excepția eseului de manual din finalul meciului cu Țara Galilor și a jocului perfect din față scoțienilor, englezii nu s-au ridicat la înălțimea ștachetei pe care așteptările iubitorilor de rugby au ridicat-o poate nerealist de sus. Au fost parte în cel mai bun meci al turneului, înfruntarea intens disputată cu galezii, o partidă spectaculoasă, încheiată prin faza amintită mai sus. De asemenea, i-am găsit în prim planul celui mai straniu moment din acest an: meciul de pe Twickwnham cu Italia, în care azzurri au redefinit catenaccio-ul și în rugby, au refuzat să formeze grămezi ordonate (placau și eliberau zona), ceea ce le permitea o apărare avansată. O tactică gândită de un sud-african (antrenorul responsabil cu apărarea, Brendan Venter), ce i-a încurcat serios pe britanici, conduși la pauză 5-10 și care au găsit cheia abia în repriza secundă: pătrunderea în axul „grămezii imaginare” (o numim așa pentru că tehnic, ea nu era formată).
Irlandezii au ratat acest turneu în meciurile din deplasare: la debut, o partidă frumoasă pe Murrayfield, din Edinburgh, în care scoțienii au preluat inițiativa în prima repriză, pentru ca apoi echipa trifoiului să revină după pauză, să controleze jocul, dar să-l piardă din mână în ultimele 10 minute; în cea de-a patra etapă, după un joc extrem de intens, brutal pe alocuri, s-au topit pe final în fața galezilor și au pierdut astfel orice șansă la trofeu. În rest, aceeași echipă disciplinată, solidă la linia a 3-a, care a propus un jucător de mare viitor: centrul Garry Ringrose, înlocuitorul de succes al lui Jared Payne și care poartă un tricou cu numărul 13 extrem de greu, moștenitor în linie directă al legendei Brian O’Driscoll.
Franța a surprins plăcut în acest început de an. Cum ziceam, au un prim 15 stabil și au cimentat câteva cupluri cruciale în jocul de rugby: Kevin Gourdon și implacabilul Louis Picamoles la linia a 3-a, incisivi în apărare, impecabili cărăuși de baloane, gata oricând să-și asume riscuri în atac; apoi, la nivelul centrilor, o combinație reușită între Gaël Fickou și Rémi Lamerat; însă mai ales mijlocașii, noul copil minune Baptiste Serin ca demi și un Camille Lopez la uvertură, mereu de încredere, impecabil în transformări. Încă nu au anvergura de a câștiga marile meciuri, au înscris doar 8 eseuri și de multe ori ratează oportunități clare, dar șampania pare a avea tot mai multe bule.
Scoția încheie mulțumitor un turneu 2017 în care au reușit trei victorii (o cifră pe care n-au mai atins-o din 2006) și o perioadă de 2 ani și jumătate revitalizanți grație lui Vern Cotter. Neo-zeelandezul a dus echipa ciulinelui către aspirații mai înalte, o formație care la trecuta Cupă Mondială a fost la o greșeală de arbitraj distanță de-a juca semi-finalele. Desigur, cea mai mare sincopă au înregistrat-o prin înfrângerea record, la 40 de puncte, în fața englezilor, 7 eseuri încasate, 61 puncte în total. O corecție zdravănă, într-o întâlnire în care își puneau mari speranțe, un succes pe Twickenham e așteaptat din 1983. Pe altă parte, i-au învins convingător pe irlandezi și galezi și au câțiva oameni pe care pot conta ceva ani de-aici încolo: excelentul Stuart Hogg, al doilea an la rând jucătorul turneului, centrii Huw Jones și Alex Dunbarr ori uvertura Finn Rusell.
Țara Galilor și Italia au dezamăgit cel mai mult. Privind clasamentul, pare firesc să considerăm astfel ultimele două echipe, dar nu e doar atât. Dragonii sunt singurii care nu au luat punct bonus cu azzurrii, un atac impotent, lipsit de flamă, părăsit de inspirație. Dan Biggar rămâne distribuitorul cerebral de la numărul 10, Leigh Halfpenny transformă parcă de oriunde, însă centrii nu mai sunt la fel de percutanți, înaintarea nu exercită suficientă presiune, singura gură de foc e aripa Liam Williams, prea puțin pentru o formație ce aspiră la cele mai înalte culmi. Sigur, au făcut un meci extraordinar împotriva Angliei, dar au părut prea puțin ofertanți în acest an. Despre Italia se pot trage multe concluzii și prin prisma faptului că doar galezii nu le-au înscris măcar patru încercări. Astfel, în afară de inovația din jocul de la Londra, rămâne întrebarea îngrijorătoare pentru ei: cine-l va înlocui pe inepuizabilul Sergio Parisse. Pe Diego Dominguez la uvertură, Alessandro Troncon la demi sau pe Mauro Bergamasco în linia a 3-a se pare că încă nu au reușit, iar cu toată strădania antrenorului Conor O’Shea, va fi greu fără echipe de club puternice și un campionat rezonabil ca forță. Momentan nu au de nici unele.
Se întrevede în toamnă o confruntare între titanii celor două emisfere, atât de așteptata înfruntare între Noua Zeelandă și Anglia. Primele două echipe din clasamentul World Rugby nu aveau programată nicio întâlnire, însă e posibil să-i vedem pe 4 noiembrie, când All Blacks ar trebuie să joace împotriva Barbarians. Până atunci, Leii Britanici și Irlandezi vor disputa trei meciuri în față All Blacks, pe 24 iunie, 1 și 8 iulie. Vă doresc să ne delectăm cu cât mai mult sport onest și să nu ratăm restul bucuriilor mai mici sau mai mari de fiecare zi.