„Coventry are fuck all. They’ve got a shit team and shit support. Hitler had the right idea when he flattened the place.” (începutul cărții The Football Factory)

Dacă e un lucru în fotbal pe care-l detest cu toată fiinţa mea, e fanatismul. Nu numai că-l detest, dar nici măcar nu-l înţeleg. Vă spuneam acum câteva săptămâni că am făcut o oarecare preocupare pentru mafia siciliană, cu istoria şi poveştile ei. Evident, atrocităţile cu care se ocupă „oamenii de onoare” îmi fac silă, înţeleg ce-i mână în luptă.

Nişte oameni care nu aveau absolut nimic, au vrut să aibă. Iar cea mai la îndemână cale pentru a avea (bani, putere) în acel context istoric era înrolarea în această industrie a violenţei. E abominabil, dar măcar mintea mea poate să cuprindă motivele lor.

Nu la fel se întâmplă cu fanatismul. Nu înţeleg, şi probabil n-am să reuşesc niciodată, ce-i face pe fanii lui City să batjocorească tragedia aviatică de la Munchen, pe fanii lui United să-i cânte acel chant scabros lui Wenger, pe stelişti să murdărească memoria lui Hăldan. Te bucuri de moartea cuiva doar pentru că juca la altă echipă decât cea cu care ţii, sau cum vine asta?

Şi asta e doar preludiul declarativ al acelui fanatism hardcore, pe care toţi l-am văzut în The Real Football Factories. Am văzut turci, sârbi şi polonezi pregătiţi, literalmente, să moară pentru o echipă de fotbal. Asta nu pot să înţeleg. Dintre toate motivele din lume pentru care merită să te iei la bătaie, faptul că omul de peste stradă ţine cu altă echipă e ultimul. Şi totuşi avem suporteri desfiguraţi pe viaţă despre care se spune că au primit ce-au meritat.

Te face să te întrebi: cine-s oamenii ăştia care compun fauna fanaticilor din fotbal? „Cum arată viaţa lor de familie? Iubirile lor? Ficatul lor? Ce visează? Ce le face plăcere? Ce citesc?”

În primul rând nu sunt foarte isteţi, not the sharpest tools in the shed, cum zice englezul. Şi un elev de clasă a cincea şi-ar da seama că nu merită să-ţi iei sau să dai măcar o castană pentru echipă cu care ţii. Pe lângă faptul că sunt limitaţi, fanaticii şi-au făcut din ură un mod de viaţă (la fel ca moderatorii domnului Pleşu). Cum s-a ajuns la asta? Galeano a spus-o cel mai bine:

„Omnipotence on Sunday exorcises the obedient life he leads the rest of the week: the bed with no desire, the job with no calling or no job at all. Liberated for a day, the fanatic has much to avenge.”

Sunt câţiva ani de când n-am mai fost la un meci în Copou, tocmai pentru că mă săturasem fanaticii de Bahlui, abrutizaţi de vieţile de căcat pe care le duc. Lower working-class, cu un pălmar de lichior strecurat în buzunarul de la piept, înclinaţi să spurce orice şi pe oricine. „Băga-mi-aş p**a în cozonacu’ mă-tii!” auzeam acum câţiva ani în Săptămâna Mare. Când începi să înţelegi disoluţia totală din mintea şi sufletul unui om capabil să rostească aşa ceva, sila devine milă.

Sursa foto: Flickr,  Diogo A. Figueira.

Previous ArticleNext Article