Una din rezoluţiile începutului de an a fost să evit să mai scriu despre pseudo-gazetăria de sport de la noi. Când ai în faţă un maldăr de bălegar, devine redundant să tot spui că pute. Da, mahalagismul deversat în cotidianele de sport cu greu se mai poate numi jurmalism, da, presarii de azi sunt incompetenți şi venali, dar n-aveţi nevoie să vă spun eu toate astea. Le ştiţi, şi îmi place să cred că v-aţi făcut canale alternative de informare, preferabil occidentale.
Nu voiam deci să mai scriu despre cât de jos a coborât presa sportivă. Dar articole precum cel al lui Cătălin Tolontan de astăzi, încă mă revoltă. E prea mult! Textul se înscrie în propaganda bine-cunoscută - patronul nu se amestecă în conținutul editorial (nu asta e logica supapelor din stenogramele lui Vântu?), suntem curaţi ca lacrima şi mai ales, nu suntem tonomate! Greu de înţeles de ce e nevoie să repeţi asta la fiecare două săptămâni. În orice caz, regularitatea acestui tip de articole le împiedică să mai capteze în mod legitim atenţia.
Ce deranjează e finalul, asumarea neruşinată a regulilor impuse de unul din cele mai bune manuale americane de etică jurnalistică. Când face asta, Tolo seamănă cu Samuel L. Jackson în Pulp Fiction, care le cita victimelor din Biblie înainte să le tragă un glonţ în cap.
E mai greu să pretinzi că aderi la un anume set de valori, când conduci o organizaţie care îl terfeleste deliberat şi constant. Orice cititor cu capul pe umeri care citeşte întâi poziţia lui Tolo, apoi deschide pagina principală a Gazetei se confruntă cu ceea ce în termeni psihologici se cheamă disonanţă cognitivă. El aşteptă şampanie şi primeşte moare de varză.
E mai greu să spui că esenţa jurnalismului constă în disciplina de a verifica, când îl dai pe titularul Zicu în afară lotului în ziua meciului, având drept unică sursă un patron cu intenţia clară de a induce în eroare. E mai greu să spui că jurnaliştii pe care-i conduci se străduiesc să facă lucrurile importante interesante şi relevante, când ei scriu o zi întreagă despre bătaia cu săbii din discoteca din sat. În fine, e mai greu să spui că prima obligaţie a jurnalismului e adevărul, când nu eşti nici măcar în stare să traduci o ştire cum trebuie. Exemple tot sunt, înainte puneam la bookmarks gafele gesepiste, dar au devenit atât de frecvente încât nu mai are nici un haz.
Ce rămâne e fractura vădită între ce vrea Tolo să ne convingă că e GSP-ul şi ce vedem în fiecare zi că e – o fiţuică nocivă care respectă o singură regulă, cea a profitului făcut cu orice preţ.