A fost cea mai frumoasă și mai nebună etapă de când urmăresc fotbalul englez. Iată câteva puncte de discuție:
The referee’s a wanker! Acum putem sa trecem mai departe?
Trebuie să mărturisesc de la început că discuțiile pe marginea arbitrajelor mi se par plictisitoare și contra-productive. E probabil o reminiscență de la poker, unde toata lumea avea o poveste despre cum a pierdut o mană cu 97% șanse și abia așteptau să ți-o povestească. No fuckin’ whining, please!
Astea fiind zise, Graham Poll a confirmat în Daily Mail consensul în privinţa arbitrajului: alunecarea lui Barton a fost corectă („his tackle on Diaby while robust was perfectly acceptable. He was in control of his movement and won the ball”), Nolan trebuia eliminat, primul penalty a fost generos dar acoperit de regulament, al doilea a fost aberant.
Aş vrea să remarc două chestii: prima - reacţia de gentleman rasat a lui Wenger, care deşi ar fi avut toate motivele din lume să-l spurce pe Dowd, a spus doar atât: „My opinion is not important.” Cheapeau!
A doua: meciul asta a relevat poate mai bine ca oricare altul cât de diferite sunt felurile în care românii şi englezii înţeleg fotbalul. În Anglia, când s-a tras linie, cei mai cunoscuţi bloggeri care se ocupă de Arsenal, presa, MOTD-ul, toţi au zis aşa: „Ok, Dowd a fost sub orice critică, dar în nici un fel asta nu scuză implozia lui Arsenal din a doua repriză.”
Asta e reacţia responsabilă, care pune lucrurile în context. Când mahmureala, furia şi frustrarea s-au estompat, fanii raţionali şi-au dat seama că nu e tocmai un accident, că la fel s-a întâmplat cu Wigan şi cu Spurs în ultimul an doar, că Diaby n-avea voie să-şi piardă controlul, că Squillaci e un jucător nu numai mediocru ci şi ieşit din formă, că Rosicky nu-şi justifică în nici un fel prezenţa în teren, că dacă ai un lider adevărat nu păţeşti aşa ceva.
Noi rămânem încremeniţi în talibanismul asta al conspiraţiilor, al căutării vinei oriunde numai în propria ogradă nu. Nu-mi dau seama dacă sunt sechele ale tâlhăriilor din fotbalul comunist, al Cooperativei anilor ’90, sau a incompetenţei lui Urs Meier. Dar cert e că felul în care am ajuns să punem problema bruiază ceea ce se întâmplă de fapt pe teren.
West Bromwich Albion l-a demis pe Di Matteo
Ca de obicei, când am nelămuriri în privinţa lui WBA, m-am dus la omul care ştie tot ce mişcă la club: Chris Lepkowski. El spune în articolul de azi, că di Matteo începuse să fie un pic prea atent la costumele italieneşti pe care le purta, şi mai puţin atent la partea practică a antrenoratului.
While Mowbray, Bryan Robson and Gary Megson were absorbed in football, Di Matteo never gave the impression that he was in love with the managerial side of football.
Deciziile din ultimele săptămâni au fost din ce în ce mai curioase: Scharner, care juca mijlocaş central, a fost coborât în defensivă, luându-i locul lui Pablo Ibanez, fundaş central cu peste 20 de selecţii la naţională Spaniei. Chris Brunt, aripă stânga, a fost mutat în dreapta. Marc-Antoine Fortuné i-a luat locul în Eastlands, în timp ce Somen Tchoyi, Carlos Vela sau Giles Barnes, toţi jucători de margine, au rămas fie pe bancă fie în afară lotului.
Cu 13 înfrângeri în ultimele 18 meciuri, WBA se scufunda încet iar di Matteo nu mai avea nici resursele şi nici entuziasmul pentru a o redresa. E adevărat, antrenorii au nevoie de răbdare, de timp, dar uneori nu e nevoie să aştepţi ca echipa să retrogradeze, cum s-a întâmplat cu Mowbray, ca să intuieşti că asta se va întâmpla dacă nu schimbi ceva cât mai ai timp.
Manchester United – „vincibilii”
Man U a pierdut pe Molineux, trei puncte pe care era clar că le vor lăsa mai devreme sau mai târziu după cum au jucat în deplasările din acest sezon. Iată că a fost să fie mai târziu, nedrept de târziu poate, ţinând cont de cum au decurs meciurile cu Stoke, Villa, Blackpool sau West Brom.
Meciul s-a pierdut la mijloc, departament care a scârţâit în aproape fiecare deplasare din acest sezon. Nu e de mirare ţinând cont că Valencia şi Park sunt indisponibili, Fletcher şi Carrick au devenit un pivot dublu vădit defensiv, Scholes e un pic greoi după ultima accidentare iar Gibson n-are stofă de United. Anderson pare singurul mijlocaş care mai are imaginaţie, a crescut mult în joc, dar nu îndeajuns încât să ia meciurile by the scruff of the neck.
De va fi United, de va fi Arsenal sau City, un lucru ştiu clar: vom avea una din cele mai străvezii campioane pe care le-a dat Premier League, alături de Blackburn ’95 şi Arsenal ‘98.