Gazetărie sportivă liberă. La ce bun când nu folosește decât la șters geamuri?

Presa sportivă are marea şansă de a fi relativ irelevantă din punct de vedere propagandistic, fiind ferită din start de pericolul de a fi tratată de patron precum un Audi. Presă sportivă din România e liberă, măcar de atât ne-a convins Cătălin Tolontan. Problemă e că, fiind o instituţie capitalistă, liberă înseamnă că e liberă să facă profit.

„Stirile sunt un mod de-a face bani, la fel cum a vinde pâine e un mod de-a face bani. Nimeni nu crede cu adevărat că ştirile şi jurnalismul sunt un serviciu adus democraţiei. (John Wilson, cel care controla politica editorială a BBC-ului in 1998)”

Păi nene, dacă unul din directorii Beeb-ului gândeşte aşa, ce să mai aştepţi de la gazetarii noştri care încearcă să-şi facă un loc în capitalismul asta sălbatic? Leasing-ul ăla la Seria 5-ul luat înainte de criză nu se plăteşte singur, să ştiţi.

Să nu confundăm importantul cu interesantul

Aspiraţia oricărui jurnalist e să facă lucrurile importante, interesante. Ca breaslă, presarii de sport pe care-i avem nu sunt în stare să facă asta. Aşa că au început să facă lucrurile interesante, importante. E o scurtătură irezistibilă pentru ageamii.

Aşa au ajuns detalii anodine precum limuzinele, piţipoancele şi troglodiţii care se birjăresc pe sticlă să ia prim-planul. Pseudo-gazetarii de sport, foşti shaormari şi agenţi de vânzări, nu ştiau cum să facă medalia de aur de la scrimă sau povestea puştiului cumpărat de Juventus, interesante, aşa că nu le-a rămas decât să îl facă pe Gigi Becali important.

„It is our job to interest them in everything. It requires the highest degree of skill and ingenuity.” (Arthur Christiansen)

ȘOCANT: asta vrea publicul

Reţeta se ştie de mult, de pe vremea yellow-press-ului new-yorkez care se vindea cu un cent: sex şi scandal. Asta se cere, asta vrea publicul.

„Într-o cultură comercială, privitorul are mai multă putere decât jurnalistul.” (Nick Davies)

Când nu sunt de-a dreptul pornografice, cum e cazul Prosportului, ediţiile online ale ziarelor de sport de la noi sunt atât de triviale şi derizorii, încât te întrebi cine ar vrea să citească asemenea scârnăvii.

Răspunsul e simplu: mahalaua, care în România e majoritară, şi nu avea cum să fie altfel după 50 de ani de pârjol comunist. Ţesutul social alterat de la noi permite acestor organizaţii să facă profit vânzând gunoi, unor oameni cărora le place să înghită gunoi. Evident, ei nu-şi dau seama că e gunoi pentru că nu sunt instruiţi suficient.

Nu-şi dau seama, sau nu le pasă atâta timp cât „se râd”, că aleg minciunile în locul adevărului. Oamenii care se îndoapă cu mici şi bere o viaţă, n-or să poată să aprecieze un risotto cu fructe de mare şi un pahar de cabernet. Tot ce contează e să se sature. Pe unii îi satură adevărul, pe alţii circul.

Surse din anturajul meu spun că…

săptămâna trecută m-a sunat un domn, care ocupă o poziţie importantă în ierarhia unuia din trusturile mari de la noi. Deşi era prima dată când vorbeam, discuţia a curs firesc, direct, timp de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre presă de pe Dâmboviţa şi cea de pe Tamisa.

Deşi dânsul e un „rechin” în jurnalismul nostru, iar eu doar un „biban”, el mi-a făcut câteva mărturisiri despre cum funcţionează redacţiile pe care le controlează. N-avea nici o obligaţie să facă asta, şi tocmai de asta i-am promis că ce discutăm rămâne între noi.

O chestie îmi permit să v-o împărtășesc, pentru că nu cred că încalc confidenţialitatea. El îmi spunea că avusese cu câteva zile înainte o ştire „serioasă” care făcuse câteva sute de vizualizări, faţă de câteva zeci de mii, cât face orice bârfă mai acătării. Vasăzică, ei încearcă, dar publicul respinge conţinutul serios. Venind din partea unui om „who clearly knows his onions” când vine vorba de presă, m-a surprins naivitatea acestui tip de gândire. Două observaţii:

  • nu există jurnalism serios şi neserios, doar jurnalism bun şi jurnalism prost. Se poate scrie prost despre chestii serioase, de fapt asta se întâmplă când nu ai jurnalişti capabili să facă lucrurile importante interesante.

E şi motivul pentru care doi monştri precum Radu Paraschivescu şi Radu Cosașu semnează frecvent articole cu două-trei comentarii. E ca şi cum vânzătorul de casete cu manele s-ar plânge că nu a vândut discul cu Dvorak. Nene, aia care ascultă muzică simfonică se feresc de taraba ta ca dracu de tămâie!

Asta nu înseamnă că publicul care mai are răbdarea şi plăcerea să guste muzică simfonică/jurnalism de calitate a dispărut. Să vă dau un exemplu recent. Câte vizualizări credeţi că făcut pe Hotnews, un reportaj de la prima întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Mircea Vulcănescu”? Vă zic eu: 10 mii! Mi se pare colosal. Nu m-aş fi gândit că există atâţia oameni în România care să ştie măcar cine a fost Mircea Vulcănescu, barem să mai şi citească despre dânsul!

Incă se face presă adevărată în România, uneori pe Hotnews, uneori pe voxpublica, uneori în Dilema Veche. Ce nu se mai face în România, e gazetărie adevărată de sport. Parafrazându-l pe Liviu Mihaiu, noi, albii*, unde mai citim o cronică bună de meci?

„Albii*-sunt oamenii de culori, sexe si credinţe diferite care nu mai suportă mitocănia, mârlănia, prostul gust, minciuna publică, securiştii si manelele. Ei sunt cei care pleacă din ţară..”

Tu ce crezi? Spune-ți și tu părerea despre presa sportivă din România!

Sursa foto: adevarul.ro

Acesta este al patrulea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Previous ArticleNext Article