După articolul de ieri veţi fi ajuns la concluzia că jurnalismul occidental e otrăvit de distorsiuni propagandistice, piaristice şi comerciale.

„This is the heart of modern journalism, the rapid repackaging of largely unchecked second-hand material, much of it designed to service the political or commercial interests of those who provide it. (Nick Davies)”

Să nu uităm însă că vorbim de o ţară în care doi jurnalişti, înarmaţi doar cu un pix şi un carnet de notiţe, au dat jos un preşedinte. Cum noi suntem înapoiaţi faţă de Occident sub orice aspect al vieţii cotidiene, presa nu face excepţie. Judecând după perioada pe care o traversăm, cea a mogulilor, suntem cu până la un secol în urmă Occidentului. Lordul Beaverbrook, proprietarul Daily Express în timpul Primului Război Mondial, a spus-o răspicat:

„I run the paper for the purpose of making propaganda and with not other motives.”

Ce diferenţă e între Lordul Beaverbrook şi mogulii români care „vor o organizaţie care să le răspundă la comenzi la fel că Audi-ul pe care-l au”?

Avem patru mari proprietari de media. Cu primii doi, Vântu şi Voiculescu e simplu, ei au o ideologie pe care încearcă să o impună prin ziarele şi canalele de televiziune pe care le deţin. Ceilalţi doi, Patriciu şi corporaţia care deţine trustul Pro, sunt interesaţi strict de profit, la fel ca bătrânul Murdoch, care spunea într-un interviu:

„The buck stops with the owner, whether the presses break down, whether there are libels in the papers, or anything else.”

Iată, într-o propoziţie, modelul de business al jurnalismului negustoresc. Calomnii, ne-calomnii, minciuni, manipulări sau adevăruri, tot ce contează pentru patron e ce rămâne când tragi linie. Doar e un business, nu? NU, nu doar un business.

C.P. Scott, un domn care a fost 57 de ani redactor-şef al Manchester Guardian a înţeles-o cu mult înaintea noastră. Iată un fragment dintr-un eseu legendar, scris în 1921:

„A newspaper has two sides to it. It is a business, like any other, and has to pay in the material sense în order to live. But it is much more than a business; it is an institution; it reflects and it influences the life of a whole community; it may affect even wider destinies. It is, in its way, an instrument of government. It plays on the minds and consciences of men.”

Nu-s decât vorbe, o să-mi spună cinicii. Puternice, vii, adevărate, dar totuşi vorbe. Într-o economie de piaţă amorală, tot ce nu e interzis e permis. Tot ce putem face ca şi consumatori de presă, e să vedem care ziare/televiziuni stâlcesc mintea şi să ne ferim de ele.

Dacă aş vrea să fie altfel? Cum să nu! Dar vorba lui Marlo Stanfield: „You want it to be one way, but it’s the other way!”

Acesta este al treilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Previous ArticleNext Article