anglofil.ro

Singura concluzie care se poate trage după meciul de ieri e că nu se poate trage nici o conluzie în privinţa şanselor la titlu ale celor două echipe.

Punctul cheie al meciului a fost eliminarea prematură a lui Boyata în minutul 5, care a intrat ca locomotiva în Chamakh, scăpat singur cu portarul. Oarecum curios faptul că Mancini l-a preferat pe belgianul de 19 ani în faţa lui Joleon Lescott, titular în naţionala Albionului cu mai puţin de două saptamni în urmă. £24m a costat Lescott, care acum se pare că e a patra opţiune ca apărător central la Manchester City.

Eliminarea nu a schimbat neapărat dinamica jocului, Arsenal ar fi avut posesia şi în 11-la-11, dar l-a obligat pe Mancini să reorganizeze toată echipa. Italianul a mutat inteligent, urcându-l pe David Silva lângă Tevez, care risca să rămână izolat dacă era lăsat pe cont propriu, el nefiind un vârf central clasic.

Arsenal a deschis scorul prin Nasri, care de-a lungul serii a fost cu o clasă peste restul jucătorilor de pe teren. Până la pauză Fabregas a ratat un penalty care ar fi putut să închidă meciul, însă misiunea lui Arsenal devenea din ce în ce mai complicată, cu Denilson, Djourou, Song şi Fabregas, toţi avertizaţi în prima repriză.

Pesemne că Wenger i-a potolit, pentru că în a doua parte Arsenal a controlat jocul cu multă maturitate şi inteligenţă, ceva ce am văzut rar sezonul trecut din partea lor. Au păstrat posesia elegant şi i-au făcut pe City să muncească din greu ca să recupereze mingea. Gazdele nu s-au predat în nici un moment, au tras toţi în aceeaşi direcţie, au căutat golul dar Fabianski n-a fost de bătut ieri. Când Song a făcut 2-0 era clar că avea să fie ziua lui Arsenal. Golul lui Bendtner pentru 3-0 a consemnat un scor aspru pentru băieţii lui Mancini, care au fost aplaudaţi de fani la final, deşi a fost cea mai dură înfrângere pe teren propriu de la venirea şeicului.

De remarcat că primele două goluri au venit pe greşeli ale fundaşului stânga, reprofilatul Barry în prima repriză şi Wayne Bridge care a intrat la pauză; defensiva lui City va fi mult mai solidă odată cu revenirea lui Kolarov.

A fost un meci afectat profund de cartonaşul roşu primit de Boyata. Am fi naivi să judecăm şansele la titlu ale celor două echipe doar pe baza a ce-am văzut ieri. City au pierdut dar au demonstrat o coeziune care cântăreşte mult mai greu pe termen lung decât cele 3 puncte pierdute. Arsenal a pasat cu mult calm în faţa unei echipe greu de desfăcut chiar în 10 oameni.

Tunarii adună acum 7 puncte din ultimele patru deplasări, la Blackburn, Sunderland, Chelsea şi Manchester City. Poate nu pare mult, dar sezonul trecut s-au întors cu mână goală din aceleaşi deplasări.

Sursa foto: metro.co.uk

Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a noua, care se termină în Eastlands cu Man City -€“ Arsenal. Fotbalul mecanic al lui Mancini vs fotbalul dantelat al lui Arsene.

Liverpool a fost cumpărată săptămâna trecută New England Sports Ventures. Fiind vorba tot de americani, suporterii au primit ştirea cu un entuziasm prudent. Primele impresii sunt că noii americani par făcuţi din alt aluat decât cei vechi, dar poţi să ştii cu adevărat? Poţi, şi dacă citiţi până la capăt o să aflaţi şi de ce.

John „Dubya” Henry

Principalul proprietar al NESV e John W. Henry II. Henry e un self-made millionaire, care şi-a făcut averea la bursă identificând tendințele pieţei şi exploatându-le până când o luau în sens invers.

NESV deţine în America echipa de baseball Boston Red Sox, ale cărei asemănări cu Liverpool sunt neverosmile. Două echipe din oraşe mari, dar cu rate de şomaj la fel de mari şi comunităţi semnificative de irlandezi. Ambele joacă în (alb-)roşu, ambele au stadioane cu statut de temple, şi în fine, ambele sunt echipe de tradiţie brăzdate de o lungă suferinţă. Dacă Liverpool aşteaptă un titlu de 20 de ani, Red Sox l-au aşteptat 86 de ani.

The Red Sox

Boston Red Sox a fost echipa începutului de secol XX în America, câştigând 5 World Series până la plecarea lui Babe „Bambino” Ruth, vândut rivalilor de la Yankees. Până la sfârşitul secolului, Sox n-au mai câştigat nici un World Series, folclorul american înregistrând această perioadă drept „blestemul lui Bambino”.

Cel care a rupt acest blestem a fost tocmai John Henry, care după ce i-a cumpărat pe Red Sox în 2002, i-a ajutat să câştige World Series în doar doi ani, şi apoi încă o dată în 2007.

Trebuie înţeles că două trofee în doar câţiva ani e o realizare mult mai dificilă în baseball decât în fotbal, pentru că avem de-a face cu foarte multe variabile. Se joacă 162 de meciuri pe sezon şi de multe ori accidentările decid cine ia titlul. Sub John Henry, Red Sox îşi trăieşte echivalentul modern al epocii de aur de acum un secol.

Eșecul de la Marlins

Ce nu prea s-a spus pe la noi, e că Henry a mai avut o experienţă în baseball, la Miami Marlins, echipă pentru care mandatul său a fost pur şi simplu catastrofal. Henry şi-a pus toate ouăle într-un coş, investind masiv într-un stadion nou, care era însă deţinut de stat. Marlins până la urmă n-au mai primit stadionul, fapt care l-a determinat pe Henry să vândă toţi jucătorii buni şi să-i înlocuiască cu tineri.

Între timp el căuta o scăpare din toată încurcătura asta, scăpare care a venit sub forma unui schimb care a implicat mai multe părţi. Practic, într-o zi, Henry a vândut Marlins şi a cumpărat Red Sox. În Miami însă, nu sunt prea mulţi fani care să-şi aducă aminte cu afecţiune de el, pentru că încălcat multe promisiuni şi a plecat cu scandal până la urmă.

Încurajator e că situaţia de la Liverpool se aseamănă mult mai mult cu cea de la Red Sox, decât cea de la Marlins.

La ce trebuie să se aştepte suporterii lui Liverpool?

După cum probabil intuiaţi, Henry nu e genul de patron coleric, care îşi închipuie că se pricepe la partea sportivă. El angajează profesionişti de calibru pentru asta şi nu se bagă peste ei. Asta nu înseamnă că venirea lui Henry nu a revoluţionat clubul.

La Red Sox, el a pus cel mai tânăr manager general din istoria ligii, pe Theo Epstein care avea doar 29 de ani. Sub managementul lui Epstein, Boston Red Sox au devenit prima echipă care a implementat serios principiile sabermetrics -€“ un fel de ştiinţă a baseball-ului bazată pe analiza raţională a jocului din datele furnizate de statistici. Din această perspectivă analitică, fiecare jucător avea un set de coordonate care îi dădeau valoarea de piaţă.

Ce înseamnă asta pentru Liverpool? Înseamnă că Roy Hodgson va fi probabil îndepărtat de pe bancă în scurt timp şi înlocuit cu cineva mai puţin conservator. Vara următoare e ultima în care transferurile nu vor fi luate în calculele fair-play-ului financiar, şi Liverpool are nevoie să cumpere consistent şi cu cap.

În al doilea rând, John Henry are o pasiune autentică pentru sport, preţuieşte mult părerea fanilor, pe care îşi ia din timp că să îi asculte, şi încearcă să facă din dusul la meci o experienţă cât mai plăcută pentru suporteri şi cât mai profitabilă pentru club. De unde şi această obsesie cu stadioanele.

El ar fi vrut să construiască unul nou la Boston, dar cum fanii erau foarte ataşaţi de legendarul Fenway Park, Henry le-a făcut pe plac şi a început aproape imediat renovarea arenei. Drept urmare, Red Sox joacă încă din 2003 încoace cu casă închisă, cel mai lung „sellout streak” din istorie.

Discret, aproape timid, John Henry s-a ferit să facă declaraţii bombastice după ce preluarea lui Liverpool a devenit oficială. El a spus doar că datoriile vor fi şterse, că e mândru şi măgulit de responsabilitatea pe care o are, şi că organizaţia pe care o conduce are o „tradiție de a câștiga”.

Imediat după, am văzut cum pe CNN, un prezentator se întreba dacă suporterii lui Liverpool nu aşteaptă declaraţii ceva mai ferme, de tip „o să câştigăm titlul sezonul următor”. Dar mâna dreaptă a lui Henry în NESV, Tom Werner a lămurit şi chestia asta spunând modest că ei au tendinţa de a „under-promise and over-deliver”. Exact pe dos faţă de ce se întâmplă la noi.

În concluzie, în afară de naţionalitate, pe foştii şi noii proprietari ai lui Liverpool nu-i leagă prea multe lucruri. John Henry, deşi n-are titlul de şeic înaintea numelui, ar putea fi investitorul de care scouserii şi fotbalul englez aveau nevoie.

Să recapitulăm: duminică dimineaţă, The Sunday Mirror a dezvăluit faptul că Wayne Rooney vrea să plece de la Manchester United. În mod normal ar fi fost doar un zvon, unul din sutele colportate de tabloidele britanice duminica. Nu şi de data asta. Până seara, toate ziarele serioase din Insulă anunţau că Rooney refuză să semneze prelungirea contractului care expiră în vara lui 2012.

Marţi, într-o mişcare iscusită de PR, Sir Alex Ferguson s-a erijat subtil în parte vătămată:

„I was dumbfounded, I couldn’t understand it at all because only months before he’d said he was at the biggest club in the world and he wanted to stay for life. We just don’t know what’s changed the boy’s mind. David was shocked, I was shocked.”

În mod normal, Fergie e un manipulator foarte abil, dar de data asta tonul şi privirea din acel interviu nu erau ale unui om care încearcă să păcălească, să dea o altă întorsătură evenimentelor. Dezamăgirea şi consternarea erau autentice.

Mingea era acum în terenul lui Rooney. Pus în lumina unui trădător ipocrit, egoist, prost sfătuit şi lacom, el avea nevoie de o explicaţie plauzibilă pentru comportamentul din ultimele luni. Şi a găsit-o, oarecum.

Dacă interviul lui Fergie, transformase toată povestea într-o luptă între Manchester United şi Wayne Rooney, declaraţia de presă a jucătorului i-a inclus şi pe Glazeri în ecuaţie. Într-o declaraţie redactată elocvent de impresarul Paul Stretford cel mai probabil, Rooney susţine că:

„During those meetings in August I asked for assurances about the continued ability of the club to attract the top players in the world.

Sugerând că nu a primit aceste asigurări, Rooney atinge punctul sensibil al lui United: lipsa fondurilor pentru transferuri, indusă de inconştienţa cu care Glazerii au îndatorat clubul.

Actuala Manchester United e vădit inferioară celei de acum trei sezoane spre exemplu, o echipă cu cea mai bună pereche de fundaşi centrali din lume, un mijloc solid, şi trei dintre cei mai apreciați atacanţi din lume.

De atunci, Ronaldo şi Tevez au plecat dar n-au fost înlocuiţi corespunzător, Scholes şi Giggsy au îmbătrânit dar nu vine nimeni din urmă iar Rio Ferdinand mai joacă fotbal în măsura în care îi permite coloana.

Sir Alex Ferguson insistă pe faptul că are fonduri la dispoziţie dar nu vede valoare pe piaţa de transferuri. Asta în timp ce van der Vaart a costat £8m, Ozil £12m, iar Fergie a plătit £7m pe un portughez care de când a venit a prins 15 minute la echipa mare.

Iată părerea lui David Meek, un reporter din Manchester care se ocupă de United de 52 de ani:

„Am văzut, la vremea mea, câteva plecări spectaculoase, cum ar fi cea a lui Beckham sau Jaap Stam, dar niciodată n-am văzut una asemănătoare cu cea a lui Rooeny. N-am fost martor niciodată la o despărţire atât de brutală. Felul în care a abordat situaţia pare complet ignorant.”

După ce a aflat că Rooney vrea să plece cu orice preţ, Fergie l-a rugat un singur lucru: nu vreau să aud prostii din partea ta, respectă clubul. Aici e toată problema, la asta se referă David Meek prin felul ignorant în care Rooney a abordat situaţia.

Informaţiile de duminică, de la care a plecat toată nebunia, n-ar fi ajuns niciodată în presă, fără să fie furnizate de anturajul lui Rooney. Până la urmă, problemele datează din 14 august şi timp de mai bine de două luni nu s-a ştiu nimic. De ce să produci scandalul ăsta când ştii că mai devreme de ianuarie nu poţi să pleci? De ce să-ţi contrazici antrenorul in public în privinţa accidentării la gleznă? De ce să afle toată presa că relaţia dintre voi s-a deteriorat grav?

De asta e foarte greu să-l crezi pe Rooney, pentru că ar fi putut să evite toată tevatura de acum, dar e evident că el a provocat-o. În ianuarie Rooney părea foarte încântat de clubul pentru care joacă:

„With United’s history behind them, the titles they’ve won over the last 20 years, you can’t get that after just one season. United are still by far the top club in the world.”

Ce s-a schimbat din ianuarie până in august?

Ce a făcut Rooney în ultimele zile e exact opusul a ce l-a rugat Fergie. El şi-a jignit colegii, spunând clar că pentru el nu contează decât trofeele, şi implicit că pleacă pentru nu se vede câştigând prea multe cu actuala echipă. Evra a pus punctul pe i azi dimineaţă: „Daca n-ai încredere în colegii tăi, n-ai ce să cauţi în echipa”.

O să mă întrebaţi ce vrea Rooney până la urmă? Bani, bani şi iarăşi bani. Nici un om teafăr la cap nu se ceartă cu şeful fără să aibă o ofertă din altă parte.

Rooney ia acum £90 de mii pe săptămână. United i-a oferit, dacă e să-l credem pe Ferguson, un contract „hard to better elsewhere”. Greu, dar nu imposibil. United i-a pus pe masă probabil undeva în jur de £150-£160 de mii, dar aş bănui că are o primisiune care merge până la £250 de mii chiar, de la Manchester City, un club la care abilitatea de a atrage jucători de top e subînţeleasă.

Problema mutatului la City, e că, după cum observă şi Martin Samuel, Rooney n-ar mai avea viaţă în oraşul ăla:

„To exist almost under house arrest in Manchester, unable to park the car without returning to find the paintwork damaged, would be a souldestroying way to live.”