Avanpremiera la Turneul celor 6 națiuni la rugby 2017

Un articol de ovidiubelge

Ediția din acest an a Turneului celor 6 Națiuni pleacă la drum cu următoarea întrebare: poate cineva învinge Anglia lui Eddie Jones? O Anglie care a devenit în 2016 abia a doua echipă din epoca profesionismului care să-și câștige toate meciurile-test dintr-un an calendaristic (primii au fost, desigur, neo-zeelandezii, în 2013). După șocul eliminării de la Cupa Mondială din 2015, a urmat un grand-slam în ediția trecută a turneului a celor 6 națiuni, apoi o călătorie pentru 3 meciuri de poveste în Australia și un sfârșit de an perfect, cu victorii împotriva celor din Fiji, a Argentinei (meci jucat de albi în 14 oameni preț de 70 de minute!), din nou a Australiei, dar mai ales, după 10 ani de așteptare, în față unor sud-africani aflați în degringoladă. Echipa trandafirului a arătat un joc simplu și complet. Au reușit să revină în meciuri pe care le-au început slab, au condus în altele cap-coadă, au accelerat pe liniile dinapoi când era cazul, au împins pe înaintare sufocant în alte momente. Au fost impecabili. Sigurul lucru pe care nu l-au făcut a fost să joace împotriva giganților în negru, iar asta nu se va întâmpla nici în 2017. Însă la mijlocul acestui an ne așteaptă un meniu somptuos: turneul Leilor Britanici și Irlandezi în Noua Zeelandă.

            Noutatea primă e introducerea, ca variantă de test momentan, a binecunoscutului sistem de puncte bonus. Calculele se vor schimba și de văzut impactul pe care îl va avea în dinamica turneului, în care o echipă joacă două meciuri acasă un an și trei în cel următor. Apoi de luat în considerare înăsprirea de la începutul anului a regulilor în ceea ce privește placajul periculos, orice interacțiune între brațele sau corpul unui jucător și capul altuia va fi privită mult mai sever de către arbitri. Încă nu toată lumea rugby-ului s-a acomodat cu noile prevederi.

Cum ziceam, Anglia e echipa de urmărit și favorita competiției. Așteptările au crescut, presiunea va fi mare pe băieții lui Eddie Jones, o echipă tânără, care din păcate va număra câteva absențe importante, cu precădere pe înaintare: pilierul Mako Vunipola, linia a 2-a George Kruis, flankerul și fostul căpitan, Chris Robshaw sau cel mai bun număr 8 din emisfera nordică, Billy Vunipola. Dar Maro Itoje, senzația anului trecut va fi în teren, gata să placheze, să câștige baloane în margine, să recupereze mingi în grămezile ordonate, să fie peste tot. Metronomul Owen Farrell va juca centru de parte închisă și, împreună cu uvertura George Ford și mijlocașul la grămadă Ben Youngs, vor coordona cu versatilitate atacurile. Atenție la placajele liniei a 2-a, Courtney Lawes, unul dintre cei mai duri placheuri din joc.

Irlanda este principalul contestatar al supremației engleze și s-ar putea ca-n ultima săptămână, la Dublin, să avem înfruntarea decisivă dintre cele două echipe. Echipa trifoiului a reușit  la mijlocul anului un prim-meci imens în Africa de Sud, prima victorie în fața Springboks pe terenul acestora, după ce au jucat din minutul 23 în 14 oameni. Deși au pierdut greu celelalte două întâlniri cu sud-africanii, întregul turneu a fost platforma perfectă pentru lansarea unuia dintre meciurile de referință pentru istoria rugby-ului irlandez: 40-29 în fața All Blacks, pe 5 noiembrie, tocmai la Chicago, pe un Soldier Field înțesat. A fost primul meci câștigat vreodată de Irlanda în fața neo-zeelandezilor, după 111 ani de așteptare și 27 de încercări nereușite, abia a șasea echipă națională ce îi învinge pe titanii rugby-ului. Extrem de solizi pe înaintare, ar fi de urmărit în echipa Irlandei întreaga linie a 3-a (în care strălucește neobositul Jamie Heaslip) și, de pe liniile dinapoi, centrul Robbie Henshaw, unul dintre artizanii victoriei din toamnă. Dacă își câștigă primul meci, cu Scoția, în deplasare pe Murrayfield, pot lua o opțiune serioasă pentru un titlu recâștigat după doi ani.

Țara Galiilor și Scoția pot pune oricui probleme serioase, dar nu au avut un 2016 grozav. După un turneu al celor 6 în care au ocupat locul doi, galezii au călătorit în iunie în Noua Zeelandă pentru a pierde clar toate cele trei meciuri-test. În noiembrie au primit o lecție de rugby de la Wallabies, mai ales în prima repriză în care au fost net depășiți, dar au redresat situația în restul de meciuri câștigate la limită apoi în fața Argentinei, Japoniei și Africii de Sud. Dragonii au un nou căpitan, linia 2-a Alun Wyn Jones, un lot insuficient împrospătat, un program accesibil și doi jucători în mare formă: flankerul Justin Tipuric și jucătorul de pe liniile dinapoi, Liam Williams. În acest moment echipa nu pare a avea o perspectivă clară, cu toate că ea e alimentată de energia unei națiuni care consumă rugby precum în această lume doar în Noua Zeelandă se mai întâmplă. Scoția pare la antipodul acestei situații, locul patru în ediția trecută, dar cu perspective pentru un turneu grozav. Ei beneficiază de parcursul bun al Glasgow Warriors din acest sezon, de un Finn Russell despre care căpitanul Greig Laidlaw spune că e în forma vieții, de electricul Stuart Hogg și de expertiza neo-zeelandezului de pe bancă, Vern Cotter. Scoția e marea necunoscută și ar putea furniza o surpriza plăcută. De luat în calcul dorința de afirmare a multor jucători în vederea selecționării în lotul Leilor Britanici. E o onoare imensă pentru orice echipier din Home Nations și un turneu tocmai în Noua Zeelandă e o provocare teribilă pentru aceștia.

Franța debutează chiar pe Twickenham, o ciocnire numită Le Crunch. După umilința de la Cupa Mondială, Guy Novès a creionat un parcurs pentru cocoși, care nu au strălucit deloc în anul trecut, dar par a-și regăsi o formă, un prim 15 constant, coerent. Ochii vor fi pe noua speranță, mijlocașul la grămadă, Baptiste Serin, dar și pe cei mai de încredere jucători ai ultimilor ani: căpitanul Guirado și mai ales numărul 8, Louis Picamoles. Din păcate pentru ei, francezii nu excelează la nici un capitol, iar slăbiciunile lor au fost taxate atât de Wallabies, cât și de All-Blacks, care i-au învins pe Stade de France în noiembriele trecut. De notat că nu au mai fost în prima jumătate a clasamentului celor 6 națiuni de la locul 2 ocupat tocmai în 2011, iar soarta acestui turneu pentru ei s-ar părea că se joacă în al doilea meci, cu Scoția. În final, Italia e din nou abonata lingurii de lemn. Au reușit pe final de 2016 o istorică primă victorie în fața Springboks, dar trebuie spus că marea forță a rugby-ului din emisfera sudică a avut un an trecut deplorabil. Colizinea cu neo-zeelandezi a fost ceva mai contondentă, 10-68 în care Azzurri n-au contat deloc. Este primul turneu în care îl au pe irlandezul Conor O’Shea pe bancă, iar acesta va începe competiția pe bazele furnizate de istoricul succes din toamnă. Același legendar deja Sergio Parisse căpitan, dar o linie de 3/4 ce merită atenția privitorilor.

Așadar Anglia vine după 14 victorii consecutive și cu atât mai greu ar atârna în balanță o primă victorie în fața ei. Va fi însă o țintă foarte greu de vânat, Eddie Jones pare să fi creat singura mașinărie gata să se bată în 2019 cu All-Blacks. Până atunci să ne bucurăm de rugby-ul nostru de fiecare început de an și de micile bucurii ce ni le pricinuiește.

Rugby – turneul celor 6 naţiuni

Ovidiubelge

După o Cupă Mondială nefastă, reprezentantele emisferei nordice pornesc pe lungul drum al construcţiei unor echipe care să le ţină piept titanilor din sud.  Ediţia aceasta din Turneul celor 6 Naţiuni, urmaşul celui mai vechi turneu de rugby din lume (Home Nations Championship, 1883), ar trebui să ne indice dacă noile direcţii duc într-adevăr pe calea cea bună. O scurtă analiză a fiecărei echipe, cu plusuri, minusuri şi, eventual, o privire aruncată în perspectivă.

Anglia

Se aşteaptă enorm de la omul de pe bancă: Eddie Jones, considerat de unii cel mai bun antrenor de rugby din lume, trebuie să ajusteze fin echipa trandafirului, să le readucă dominarea pe înaintare şi să croşeteze acea minte de campion care redă încrederea. Îi văd ca având jucatorii de ¾ cei mai inventivi şi percutanţi din nord, de aceea mă aştept să fie echipa cea mai efervescentă şi plină de „french flair“ în atac. Problema cea mai mare o văd în linia 3-a, ultima Cupă Mondială a dovedit importanţa jocului la sol şi, momentan, nu ştiu dacă în acest compartiment englezii sunt aici la nivelul actual al galezilor sau la valoarea de anul trecut a irlandezilor. Toţi ochii pe linia 2-a Maro Itoje, cea mai de perspectivă propunere a lumii vechi.

Scoţia

După mulţi ani, biletele pentru primul meci pe Murrayfield s-au epuizat iute, semn că a speranţa a revenit în inimile scoţienilor. Un pic supraevaluaţi dupa meciul cu Australia, pentru că au avut un joc neconvingător în grupă, scoţienii trebuie sa confirme curba ascendentă. Se bazează pe o linie 1 omogenă şi stabilă, cu un pilier dreapta excelent, surpinzătorul W.P. Nel, pe linia a 2-a a fraţilor Gray, pe talentul lui Mark Bennett sau explozia lui Stuart Hogg pe liniile dinapoi. Cred că dacă pierd primul meci, o să se spargă valul pe care se află, dacă în schimb îl câştigă, pot fi pretendenţi serioşi. De urmărit John Hardie, în linia 3-a, un import de provenienţă neo-zeelandeză.

Ţara Galilor

Cei mai mulţi specialişti îi dau favoriţi, au rămas stabili după o Mondială în care au lăsat cea mai bună impresie dintre nordici. Una dintre cele mai bune defensive din lume (doar 3 eseuri încasate la Cupa Mondiala!), dragonii ar trebui sa domine la linia 3-a orice echipă din competiție, să aibă cel mai sigur picior, al metronomului Dan Biggar, să se revitalizeze la nivelul centrilor prin revenirea subevaluatului Jonathan Davies sau să-l vedem zburdând pe puternicul şi agilul George North. Semnele de întrebare apar în general la capacitatea de a juca inventiv în atac şi, în particular, la nivelul fundaşului (cu cât success îl va înlocui Gareth Anscombe pe Leigh Halfpenny, una dintre cele mai mari vedete actuale) şi mai ales la impactul ce-l vor avea rezervele pentru liniile dinapoi, Alex Cuthbert a fost deplorabil la Cupa Mondiala, iar nici pe Rhys Priestland nu aş miza pentru o schimbare de tonus dacă jocul o va cere.

Irlanda

A dezamagit la Cupa Mondială. Nu precum englezii, nu au trăit umilinţa cocoşilor cei mândri, dar aşteptam mai mult de la ei. Nu văd de unde ar veni creşterea turaţiei. Piese grele din înaintare pierdute (căpitanul O’Connor retras, Iain Henderson tot în linia 2-a sau Peter O’Mahoney accidentați) sau cu probleme fizice (ambii pilieri titulari, Healey şi Ross, ar putea rata primele 2 meciuri) şi un Jonny Sexton care si-a pierdut din vrajă (şi, împreună cu el, Leinster, echipa regională fanion a Irlandei), fac ca echipa trifoiului să fie cel mult a 3-a favorită. Totuşi, dacă şutul îşi revine şi daca rămân în joc după primele două meciuri, Joe Schmidt ar putea îndrepta corabia spre a 3-a victorie la rând în turneu, un record. De urmărit linia a 3-a Sean O’Brien, care le-a lipsit atât de mult în sfertul cu Pumele (şi care merita suspendat mai drastic), noul căpitan Rory Best, ce a arătat o formă foarte bună la Ulster şi, în general, tinerii care îi vor înlocui pe accidentaţii mai sus amintiţi.

Franţa

Cel mai mare mister de la această ediţie. Ce va putea schimba noul antrenor, având în vedere baza de selecţie? Cum va fi înlocuit imensul Thierry Dusautoir? Va apărea un număr 10 care să impună jocul, constant, sclipitor pe alocuri şi care să se ridice la valoarea omologilor din sud? Vor contrui acel cuplu de centri, stabil şi omogen, atât de necesar în marile meciuri? Îşi va regasi magia şi va reuşi Franţa să o aştearnă peste o structură armată cu determinare şi încredere, elemente ce i-au lipsit de atâtea ori în momentele importante? O certitudine în forţa liniei 1, într-unul din cei mai buni numarul 8 din lume, Louis Picamoles, dar în rest multe întrebări şi aceeași presiune de a câştiga orice meci, deşi e abia pe locul 7 în lume.

Italia

Când căpitanul Serigio Parisse la 32 de ani este principalul om de urmărit,  ai o problemă. Cu el în primul 15, echipa primeşte o infuzie de oxigen şi se transformă într-una determinată şi incomodă. Problema rugbyului italian, deşi cu doar o lingură de lemn în ultimii 4 ani, este ca atât echipa reprezentativă, cât şi echipele de club, par fără identitate şi plutesc fără orizont. Pot avea o şansă în orice meci dacă vor reuşi să-şi ducă adversarii în zona forţei şi a intensităţii fizice (precum în meciul de la Cupa Mondiala cu Irlanda), dar luaţi repede la mână nu cred să facă faţă. Sunt curios dacă noua uvertură, tânarul Carlo Canna, va reuşi să impulsioneze jocul liniilor din spate.