Campionatul de Perle, Ediția 3 (17-18)

E ultima săptămână de PL, multe meciuri fără miză, ocazie să ne aducem aminte de perlele emise aici în timpul scurs de la ediția secundă.
Din ciclul “Ai, n-ai mingea, tragi la poartă” combinat cu “Comentez, deci mă pot face de râs” vă invit să ne reamintim la comentarii de perlele proprii, dar și de ale altora. Sunt permise citatele trunchiate, lipsite de context (că sună mai comic). Totul în spirit de banter prietenesc, bineînțeles.

Vă reamintesc că anul acesta voturile au o importanță sporită: o întrebare de la concursul de pronosticuri se referă la câștigătorul concursului de perle. Pentru desemnarea câștigătorului pentru întrebarea respectivă vom calcula doar voturile celor 34 de participanți la concurs. Dar de votat poate vota oricine, bineînțeles, la oricâte perle dorește.

Iată așteptările:

Apropo de concurs: complexitatea punctajului etapei a 4-a mă face să vă rog să aruncați o privire și să  verificați că am punctat corect, mai ales primii clasați la momentul actual. Vedeți că sunt 3 taburi ajutătoare pentru punctajul etapei 4.

Clasament înaintea ultimei săptămâni: 1. Cristi Radulescu 66.0p 2. Mihai Roman 61.0p 3. Musafiru’ 59.0p 4. mihai 54.4p, 5. Dorin si Ionut R 52p

 He’s One of Our Own

Momentul culminant al primei mele vizite la White Hart Lane s-a petrecut în minutul 23 al meciului Tottenham-West Ham United. Atunci Harry Kane a marcat primul său gol în poarta dinspre South Stand unde eram și eu și stadionul a erupt într-un “He’s one of our own, Harry Kane, he’s one of our own”. Nu există sistem de sunet ultra-super-mega Hi-Fi care să redea atmosfera sonoră din tribună. Vreo treizecide mii de oameni cântând în cor. Si am intels atunci de ce însuși eroul catecului a mărturisit că i se face pielea de găina cand îl aude și murmură refrenul când iese din stadion. Nu pot să-mi dau seamă în ce măsură Harry Kane e “de-al meu”, dar știu că m-am simțit bine cântând.

Inainte de meci am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Coys (căruia îi mulțumesc și public pentru ajutorul în procurarea biletului). Nu ne văzusem niciodată înainte. Convins fiind că îl voi recunoaște ușor nu schimbasem semnalmente de recunoaștere. Eram sigur că dacă știam zona (un pub de lângă stadion) îl voi recunoaște după statura, metaforic vorbind gigantică, obținută prin articolele apreciate și comentariile obiective și pertinente făcute aici de ani buni. A fost un pic dificil să ne recunoaștem, amândoi cu telefonul în mână, uitandu-ne in jur cateva zeci de secunde, deși ne aflam la cativa pasi unul de celălalt. După o bere, niște discuții de parcă ne știam dintotdeauna și o victorie Spurs pot spune cu siguranță: e “de-al nostru”.

Cronica lui Coys la meciul de rugby Romania-Canada 17-15

Că și preambul la cronică, am citit deunăzi în mult hulitul GSP un articol semnat Radu Cosasu, Stralucirea unui eseu, și mi-am adus aminte exact marele ‘of’ al tatălui meu – Dumnezeu să-l ierte – cel care m-a introdus de mic în acest sport. Parcă aud și acum comentariile de după meciuri cu vecinii de scaun sau de televizor: ‘Am învins, dar nu știm să jucăm domnule, nu știm altceva decât rolling mol (sic), tușă și șut, ați văzut ce frumos joacă francezii la mână, noi de ce nu încercam măcar? Cât o să meargă cu acest stil?’ Oarecum straniu pe vremea aia să nu știu ce înseamnă un 11m (fotbalul l-am descoperit ulterior), dar să știu ce e un rolling mol (sic) și o grămadă.
Au trecut anii de atunci și după 30 și ceva de ani o să văd din nou un meci al României pe viu, Canada la RWC2015. S-a potrivit bine, e cred prima mea săptămâna completă ‘on the bench’ în 16 ani de consultanță, altfel ar fi fost greu de conceput să petrec o zi de marți în Leicester. Recunosc că mi-a cam tremurat mâna dimineață citind mailul de servici așteptând să găsesc fatidicul mesaj care să mă anunțe că încep un alt proiect, dar n-a fost să fie. Așa că am putut să savurez un mic dejun de rugbist pe fond sonor de Ibiza Sonica, un scurt drum la gym și la 1 trecute fix eram în metroul spre St Pancras. Gara e relativ goală, nu e ca și cum s-ar înfrunta All Blacks și Wallabies. Realizez că e prima oară când calc în St Pancras după vreo 12 ani, unul din multele proiecte de regenerare reușite din Londra, altfel arată acum față de începutul anilor 2000 când puneam piciorul prima oară în zonă într-unul din cluburile dispărute de mult, The Cross, un club de altfel senzațional, dar un fel de insulă într-o mare pestriță de beggars, homeless, drug addicts și pimps. King’s Cross-St Pancras-ul de astăzi e ‘home of Eurostar’ iar kebab shop-urile și chippies-urile de pe vremuri au fost înlocuite cu upscale coffee shops and bars.
Ajung la Leicester după o oră și deja mi se face un somn de nedescris, parcă aș fi la serviciu. Rezist tentației unei alte cafele și mă grăbesc spre stadion cu o poftă mare de o bere. Drumul e foarte ușor, la fiecare intersecție sau trecere de pietoni e plin de voluntari RWC care te îndrumă. Plus că e deja un grup consistent care are același traseu. Citisem pe forumul planetaovala.ro înainte de meci dorința cuiva care spera să plouă la oră meciului să pună în dificultate jocul la mână al canadienilor – ploaia frate cu românul cam la orice sport, nu? Din păcate nici un semn de ploaie, e un soare strălucitor. Domină tricourile roșii – se vede că nici canadienii nu sunt un rugby nation, 90% au tricouri care pot fi purtate la orice eveniment sportiv, sau chiar Montreal Canadiens, Canada Lacrosse Team sau marele sacrilegiu, observ o pereche el purtând un tricou indefinit pe care scrie Canada și ea un tricou Arsenal? Yuk…Incerc să-mi închipui un australian care merge la rugby union cu un tricou Rabbitohs sau cu șapca de cricket. Puține tricouri galbene și am primul șoc, marea majoritate a celor ce au ca accesoriu un steag tricolor sunt localnici, în bună tradiție britanică susținători ai underdogs. Cumpăr și eu un steguleț al României împreună cu o pereche mai în vârstă care poartă mândrii culorile echipei locale Tigers, una dintre cele mai de success din Anglia. Stadionul e chiar aici – oare? Alarmă falsă, e stadionul de rugby al Tigers-ilor, mergem în continuare trecând pe lângă universitatea locală De Beaufort, una din cele mai apreciate din UK. Si iată și stadionul de fotbal, home of Leicester City, genuine PL contenders cum ar zice un coleg forumist. Multe postere DHL pe care le văzusem și la TV cu ‘Try’, caut una cu ‘Scrum’ însă nu găsesc, mi se pare mai potrivită stilului nostru de joc. Văd la un moment dat una cu ‘I love ruck’ – that’s the spirit, nu mai pierd timp în afară și găsesc repede intrarea – am chef de o bere. Inăuntru dezastru – văd doar Heineken. Deja mă împac cu ideea că îmi voi luă o cup of tea, însă ajuns la casă remarc și John Smith’s deci sunt sorted, cu paharul în mână mă îndrept spre tribună, la rugby merge să intri cu berea spre deosebire de fotbal unde ar fi carnagiu.
Stadionul e micuț, mi se pare chiar mai mic decât WHL (bifat prima referire la Spurs pentru Tudor). Remarc că pe jumătatea unde se încălzesc ai noștri e înnorat în vreme ce pe jumătatea de încălzire canadiană e soare puternic, predestinat. Au apărut și suporterii stejarilor, mai vocali decât canadienii și dotați cu tricouri de rugby (mea culpa, îmi imaginasem că o să văd nelipsitele treninguri Bergenbier, fanii români de rugby au însă mult mai multă clasă decât omologii lor suporteri ai naționalei de fotbal). Pe ecranul mare apare un pundit care seamănă de la distanță cu Robbie Savage, wtf? Ințeleg că e expert în toate, dar nici chiar așa, dacă tot căutau ceva local de ce nu the Walkers legend? Misterul se lămurește însă, și răsuflu ușurat, e o fostă legendă a Tigers-ilor care a jucat 200 de meciuri pentru ei, numele nu l-am reținut. Se fac prezentările și opinia generală e că arțarii sunt favoriți. Oare? Incălzirea echipelor e oarecum ciudată pentru unul de nu își face veacul pe la rugby, am pentru prima oară senzația pe care o are probabil un ‘fan’ asiatic sau nord-american la warm-upul de dinaintea unui meci de fotbal. Abia spre sfârșit canadienii încep un warm up bazat pe înaintarea la mâna, în partea cealaltă noi antrenăm grămada. Apoi ‘rosii’ încep exersatul placajelor utilizând niște chestii de cauciuc, îmi vine involuntar în minte imaginea pe care mi-a instaurat-o un coleg neo-zeelandez care mi-a zis că aia ai lor se antrenau pe vremea amatorismului în anii 80-90 tackle-uind copaci. Realizez că nu cunosc nici un jucător pe teren așa că voi face referire la ei cu numerele de pe tricou.
Echipele ies pe teren și se cântă imnurile. Cel canadian neintonat de nimeni din jurul meu în ciudă aglomerației de tricouri Montreal Canadiens și Canada Lacrosse. Al nostru, mai lung cu o strofă ca întotdeauna, de ce nu scurtăm repetiția aia absolut inutilă la care lumea mormăie întrucât nimeni nu mai știe versurile la a doua strofă e peste puterea mea de înțelegere. Incepe meciul extrem de bine pentru noi, dăm de pământ cu grămada lor ceea ce îi smulge o exclamație de admirație vecinului de scaun, purtător de tricou All Blacks (asta nu spune multe totuși, e ca tricourile cu Brazilia sau Barcelona la fotbal). Insă e doar un foc de paie, canadienii domină cu nonșalanță și ne întind pe toată lungimea terenului, ba încă cel cu numărul 14 de la ei trece ca prin brânză prin defensivă noastră chiar pe centru. Ratează o lovitură de pedeapsă exact din față mea, mi se păruse foarte aproape, însă obțin una în poziție central și fac 3-0. Noi jucăm lamentabil, numărul 12 e groaznic cu loviturile lui de picior, ce e asta? Galben? Nuuuu…Ma uit pe reluare, nu înțeleg și odată cu mine nici vecinul de scaun care pare mult mai în the know. Un galben too soft pentru al nostru și speranțele într-un rezultat bun nu mai sunt așa puternice că la început. Dar stejarii mă contrazic suntem la distanță minima de terenul lor de țintă în inferioritate numerică însă nu dăm drumul la minge de jos și pierdem oportunitatea, acest ‘not releasing the ball’ eternă meteahnă a echipelor din tier2. Rezistăm cu un om mai puțin însă nu mai ținem multă vreme piept atacurilor canadiene, e clar un contrast mare de stiluri. Pe treisferturi there is no contest, suntem inexistenți. Eseul vine invariabil și suporterii Montreal Canadiens și cei ai echipei de Lacrosse canadiene exultă. Transformeurul lor însă nu e prea în formă și scăpam doar cu 0-8. Ultimul minut ne prinde în posesie însă numărul 10 de la noi șutează în tușă, într-un mod ironic prinde una de excepție care îi smulge un zâmbet vecinului de scaun wtf was that? Reluările pe ecranul mare par să-l arate și pe Lynn Howells râzând cu poftă, cum naiba să trimiți mingea în tușă când ești în prelungiri și ataci? Asta face echipa în apărare în prelungiri că să intre la cabine, nu cea în atac.
E pauză și încă sper, e totuși doar un eseu transformat și un penalty. Insă a două repriza începe de coșmar, numărul 14 al lor străbate vreo 20-30 metri fără a fi placat, e ridicol. Mă enervez cumplit la reluare, eseu frumos, dar l-am făcut arate Lomu.
Scorul e 15-0 și cred că e cam gata. Insă începem să atacăm, stângaci cu o grămadă de knock-on-uri și inainteuri, ne zbatem și începem să îi împingem în jocul nostru strămoșesc de grămadă. Si la una din grămezile alea venim cu un rolling maul peste ei care ridică localnicii și vecinul neo-zeelandez în picioare ‘ Good work România!’ Lumea mai apreciază și un good old kidney pie se pare și nu numai un tapas al fresco. Un puști în spatele meu însoțit de tatăl sau devine și el vocal ‘Romania are very much into this, come on Romania!’  iar tatăl aprobă că e o repriză mult mai bună ca prima. Prindem curaj și devenim chiar disperați pe blocaje, Gal blocheza o degajare greșită al numărului 10 de la ei și ne ridicăm toți în picioare văzând eseu însă arbitrul fluieră, knock on. Nu îmi e clar dar pe reluare pare destul de nenorocoasă faza. Presăm, canadienii sunt supuși prima oară meciul asta la presiune și cedează, obținem o tușă la vreo 10 metri de terenul lor, asta e eseu, trebuie să fie. Mă uit la ceas, minutul 69, excellent timing. Criminal însă executat, scurt astfel încât canadienii ne scot cu maulul în tușă și neozeelandezul de lângă mine e disperat, nu-i vine să creadă ca a văzut așa ceva, nu bați tușă scurt dacă vrei să te duci cu ei cu tot în eseu, îl arunci lung să nu te poate răsuci, îmi explică încă intrigat de cum am irosit o altă oportunitate. Si totuși jocul are un singur sens, cât de multe greșeli de începător am comite devine clar că vom înscrie, o succesiune de infracțiuni canadiene, un sin-binn și binemeritatul eseu. Cu emoții mari, cred că au fost câteva minute de incertitudine. Că un fapt divers la TV apare că și cum lumea de pe stadion are acces la comentariul arbitrilor, de fapt nu e chiar așa. Habar n-ai din tribună ce vorbesc ei ceea ce face anxietatea și mai mare. Reluările curg, nu observ nimic neregulamentar, nu înțeleg ce vrea arbitrul să verifice, e eseu cât se poate de clar și totuși îmi scăpa ceva? Nu, într-un final confirmă, 15-12 urmat de o transformare dintr-o poziție unde canadienii rataseră în prima repriza. 15-14 și puștiul din spate e în delir. Ca și mine, ce ușor e la rugby – nu e că la fotbal unde poți avea ghinion, aici e negru pe alb canadienii sunt groggy și îmi e clar că vom înscrie măcar din penalty, dacă nu alt eseu. Nu trece un minut cred și grămadă, clar vom încerca să obținem penalty din asta și asta și facem însă mi se pare distanță cam mare totuși. Pe reluări Lynn exulta, probabil știe ceva. Vlaicu se pregătește, canadienii găsesc puterea  fluiere. Mingea se se ridică in aer, coboara agonizant si cred ca trece printre – da! Arbitrii confirmă și stadionul e acoperit de Romania! Romania! Numărul 14 de la ei incearcă un ultim atac, dar iese in tușa (hihi), iar noi dominam categoric finalul fară nici un fel de emoții. Gata! Am invins dramatic, wow! Oare de ce n-am jucat si in prima repriză la fel?
Mă grăbesc să prind câteva cadre cu stejarii, bravo băieți! Insă părăsind stadionul mă surprind în postura tatălui meu, întrebându-mă unde vom ajunge cu acest joc greoi și lipsit de cea mai mică strălucire. In Japonia sper, însă serios vorbind ar trebui să schimbăm ceva. Nu până la meciul cu Italia că nu e timp, însă nu putem miza la nesfârșit pe naivitatea, oboseala și lipsa forței înaintării echipelor adverse.
Drumul înapoi spre gară e mult mai anevoios întrucât sunt 27.000 de oameni ce merg cam în aceeași direcție, însă cel mai mare comeback din istoria Cupei Mondiale îți dă altă dispoziție. Trec pe lângă un alt localnic ce își sună mama să-i comunice că a fost un ‘amazing game’ ca Romania a învins întorcând de la 15-0 și că o să o sune din nou când e în tren întrucât e incert că ajunge rapid fiind nevoit să răzbată printr-o mulțime de oameni. Si că și la little brother crede că i-a plăcut meciul. Ceea ce îmi întărește concluzia că la rugby suntem mai simpatici decât în alte domenii pentru englezul de rând.