Un articol semnat de Coys

Nu a trecut mult de atunci, doar cu câteva luni în urma Spurs jucase finala CL (cât de neverosimil sună Spurs și finala CL în aceeași propoziție!), stadionul era refinanțat cu o dobândă minimă, clubul făcuse prima mare achiziție pe bani mulți (N’Dombele) și apoi Lo Celso. Bruno Fernandes și Dybala erau în tratative, Kane înscria de la mijlocul terenului un gol decisiv impotriva Juventusului intr-un amical, Real și Bayern cadeau victime în Allianz Cup în primul trofeu (tot amical) al lui Poch. What could possibly go wrong?

Derulare rapidă, mijlocul lui octombrie și sezonul e aproape compromis. Infrangeri cu Newcastle (acasă) și Brighton (0-3!), egal nemeritat (acasă) cu cea mai slabă echipă din Premier League (batută cu 8-0 de City cu doua săptămâni înainte), capitulare totală în fața lui Bayern (2-7), eliminare rușinoasă din Carabao Cup în fața unei echipe din liga a 4-a. Fără victorie în deplasare din ianuarie. Si mai mult decât statisticile condamnante e atitudinea generală, modul în care echipa a capitulat în infrangerile rușinoase cu Bayern și Brighton, modul în care Watford a părut un fel de Barcelona din epoca Pep, modul în care avantajul de doua goluri din meciurile cu Arsenal și Olimpiakos a fost anulat fara reacție. Modul în care jucatorii comit erori incalificabile la nivelul asta (Lloris incercand un dribbling în careul de 6 metri vs Southampton sau aproape intrând cu mingea în poarta la o centrare speculativa vs Brighton, Aurier primind 2 galbene prostești la interval de 4 minute acasa cu Southampton, Toby pe post de jalon de antrenament în fata unui debutant de 19 ani de la Brighton). Parafrazând un ‘cult movie’ și un cockney rhyming slang, It’s All Gone Pete Tong. Cee ace ne face să ne întrebăm cum de a fost posibilă o astfel de prabusire rapidă în termen de cateva luni?

Raspunsul nu e simplu și la o privire mult mai atentă, prabușirea nu s-a produs în cateva saptamani. Pentru a înțelege complexitatea trebuie să ne intoarcem în timp, cu un sezon înainte.

Vara 2018. Care trebuia să însemne mutarea pe noul stadion și începutul unei campanii de întăriri pentru a lupta pentru titlu. ‘We have to be brave’ declară Poch după înfrângerea din semifinală FA cu United. Ceea ce s-a întâmplat însă a fost exact opusul brave: Spurs au devenit primul club care nu a făcut vreun transfer în toată istoria PL și singurul club din primele 4 campionate ca valoare din Europa fără vreun jucător transferat. Stadionul s-a transformat într-o farsă, un fel de Fata Morgana de la meci la meci adăugând la frustrările generate de lipsă de activitate din perioadă de transferuri. Aproape jumătate din componenții echipei s-au întors târziu de după Camionatul Mondial din Rusia. Neobservat de publicul larg, câțiva jucători de bază au intrat în faza finală a contractelor. Rezultatele pe teren au ‘inchis gura’ protestatarilor, deși mincinoase. 3-0 pe Old Trafford e probabil cel mai înșelător rezultat, un joc mediocru dar cu clinical finish de la Lucas Moura. Care alături de Lamela avea să acopere găurile evidente din joc prin goluri din execuții personale mai degrabă decât rod al jocului colectiv. Spurs au fost expuși zdravăn în meciurile cu Liverpool și Barcelona acasă când doar lejeritatea oaspeților și reziliența (trademark al epocii Poch) au făcut să ne menținem în joc până la final. Greșelile individuale repetate de proporții grave și lejeritatea în a pierde avantaj pe tabelă au început să apară, însă au fost mereu estompate de reveniri de excepție. Umilințe gen 2-4 pe Emirates erau încă excepții mai degrabă decât ‘the norm’. Ca de obicei în perioada Poch, echipa a prins avânt după noiembrie cu victorii consistente (3-1 Chelsea, 6-2 la Everton, 5-0 Bournemouth, 3-0 away Cardiff) și o calificare în optimile CL după doar un punct din primele 3 meciuri. Totul părea a intra în grafic. Locul 3, mai aproape de top 2 decât de urmăritoarele pentru top 4. Anul calendaristic 2019 avea să fie însă Jekyll and Hyde în termeni fotbalistici. Parcursul din CL a contrastat în mod evident cu cel din campionat, unde am început să pierdem în mod constant și îngrijorător în fața unor echipe fără nici o treabă cu fotbalul. Burnley, Bournemouth, Southampton sunt exemple de meciuri pierdute cu o lejeritate dezarmantă, în momente pe care fanii le considerau ‘must win games’. Am pierdut pe noul stadion în fața unui West Ham mai mediocru ca oricând, Lloris ne-a salvat în ultimul minut de la o înfrângere rară acasă în NLD. în același timp, Spurs ne aducea pe toți în pragul delirului cu o calificare pe Etihad cu City și mai ales cu 3 goluri în a doua repriza cu Ajax. Semnele erau acolo, echipa scârțâia din toate temeliile, însă ceea ce o ducea mai departe era acel never die attitude atât de anti Spurs și adusă la club de Poch și echipa lui tehnică.

Întorcăndu-ne la momentul actual am rămas doar cu găurile din ce în ce mai mari. Ceea ce la rece pare normal, nu poți acoperi la nesfârșit lipsa de calitate prin travaliu, noroc și reziliență. Cum remarca sincer Toby Alderweireld, ‘if you take our effort away we’re ordinary’. și aici probabil e unde se poate găsi explicația în reculul absolut senzațional al Spurs: nici unul din componenți nu are o valoare individuală care l-ar face titular la una din echipele de top din Europa, anii în care am fost competitivi au fost cei în care toți au trecut prin zid încercând să realizeze ceva. Vă mai aduceți aminte de haită de lupi postată de Kane pe twitter în anul victoriei lui Leicester? Cele 86 de puncte record pentru noi în sezonul în care am terminat sub Chelsea, sezon în care deși terminat ca și rezultat final dădeam 6 lui Hull sau Leicester în deplasare. Ce departe par acele vremuri. Ok, acum vine partea grea, cine sunt vinovații acestui declin rapid?

Poch

Cineva zicea 60%. Eu nu mă pronunț aici din motive sentimentale. Poch a adus acel spirit pe care nu l-am văzut niciodată la acest club de când sunt suporter: dorința de lupta, nimic nu e pierdut până când fluieră arbitrul. și asta a adus-o încă de la sezonul când băteam acasă Chelsea-ul lui Mou cu 5-3 cu a team of Chadlis&Townsends sau când jucam finală Carabao și încă credeam cu putere că putem reveni de la 0-3. Sau când îi spuneam lui Ursano la Madrid în ultimele minute ale meciului cu Ajax ca vom mai avea o șansă, imposibil să nu mai avem o șansă. Poch a adus acel ‘believe’ factor la Spurs și bucuria de a privi un meci fără a te îndoi că 3-0 e insuficient pentru victorie sau că un gol primit în primele minute e un avantaj insurmontabil. Însă același Poch a deraiat clar de pe traiectorie sezonul trecut cu niște declarații bizare și absolut tâmpite în momente inoportune. Un fan declarat al lui Ferguson ar fi trebuit să știe că la fiecare 4 ani schimbi ceva. Poch e vinovat de loialitatea pentru oamenii săi, așa cum reiese din cartea lui Balague e unul din oamenii aia preocupați să fie iubiți de cei din jur. Nici unul din managerii de succes nu a fost iubit de cei din jur, SAF era atât de ferm încât își schimba echipa tehnică pentru a aduce ceva nou. Pe lângă jucători. Poch a mers atât de mult cu acest ‘love to be loved’ încât a comis până și sacrilegiul suprem, un Kane unfit furând efectiv locul în finală CL lui Lucas Moura. Una din deciziile pentru care l-am urât instant atunci. Mă întreb și azi dacă nu cumva acea decizie nu a contribuit la niserupismul de azi al jucătorilor, ce mesaj e ăsta când cel ce te califică de unul singur în finală e scos din primul 11 de unul care nici măcar nu e refăcut fizic?

 Jucătorii

Indolenți, soft underbelly. We’ve got our Spurs back. Marea majoritate a componenților Spurs au atins nivelul maxim și de acolo nu e posibil decât declinul. Mulți au fost umflați de presă și agenți. Unii puteau mai mult însă s-au mulțumit cu puțin. Există un motiv pentru care nimeni n-a oferit nici măcar 25 Mio pe Toby iar Madridul nici nu l-a luat în considerare pe Eriksen.  Ramsay a avut unul din cele mai bune sezoane cu rivalii din nordul Londrei în ultimul an de contract. Modric a avut cel mai bun sezon al sau cu noi după saga verii cu Chelsea. Asta definește profesionismul și respectul de sine. Nu contează ce s-a întâmplat în spatele cortinei, evoluția lui Jan Vertonghen e rușinoasă. Nu sunt atât de pornit pe Rose, Danny trebuia lăsat să plece. E dureros să-l vezi jucând sezonul asta, un suflet mare care nu merita umilința asta de a  fi expus la înjuraturile tribunei pentru incompetența managerială.

ENIC

 Oh dear, unde să încep aici?:) Judecând la rece și încercând să-mi infrâng antipatia arhicunoscută față de Levy&co am făcut totuși o descoperire uluitoare, oricând de neverosimil ar suna asta. ENIC au livrat un stadion supermodern și una dintre cele mai avansate baze de antrenament, asigurând refinanțarea pe termen lung a datoriilor. Ceea ce e excepțional oricât de negativist ai fi. Levy a îmbătrânit însă și nu mai e acel ruthless, omniprezent, cel ce aleargă cu Mido în aeroport pentru a prinde locuri în easy jet sau care deduce 5 tricouri personalizate cu Modric din suma de transfer. E absolut incredibil că atât de mulți jucători de bază au intrat în ultimul an de contract, this is so much not Levy. Cred că efortul pentru a livra stadionul și-a spus cuvântul, însă nimeni nu a pretins să fie gata în 2 sezoane. Levy s-a pus singur în situația asta și faptul că nu a găsit după atâția ani o persoană în care să aibă încredere să delege alte atribuții nu reflectă bine în aptitudinile sale de leader. Scouting-ul la Spurs se face la televizor în ziua de azi sau după ureche. Tineretul e departe mult de Chelsea sau Liverpool cu toate investițiile în baza de antrenament.

 Putem reveni de aici?

Grea întrebare. La momentul de față Spurs sunt cam la nivelul ‘2 points în eight games’. Mai aproape de retrogradare decât de top 6. Schimbarea de manager pare inevitabilă însă rămâne de văzut ce poate fi schimbat pe termen scurt. Poate un alt manager să motiveze jucători care nu și-au spus încă ultimul cuvânt în fotbal (Dele, Dier, Kane, Son, Lamela, Lucas, Sanchez)? Poate un alt manager să mai tragă câteva luni din Vertonghen, Toby sau Rose? Poate un alt manager să îl facă pe Winks să renunțe la Parker pirouette și să încerce o păsa mai lungă de 5 metri lateral? Sau să îl facă pe Eriksen să înțeleagă că e un nimeni în fotbal și că Real sau   Bayern nu vor  niciodată un jucător  lipsit de motivație și indolent?  Care să îl  transforme pe Sessegnon, un jucător retrogradat cu Fulham  care nici acolo nu  rupt norii, într-un Danny Rose anii 2015-2017? In  mod cert nu  există manager pe lumea  care să-l transforme pe Aurier într-un fotbalist, deci nici măcar nu aduc în discuție la postul de fundaș dreapta. Parerea mea personală e ca nu, însă ar trebui încercat. Daca aș fi Levy, singura circumstanță în care l-aș menține în continuare pe Poch ar fi fully committed la 110%. Adică fără flirturi cu Manchester United sau Real job, fresh start la anul. Cu o echipă tehnică nouă și un plan clar fără echivoc. Iar discuția asta ar trebui purtată ASAP, no ifs and buts. Ciudat, dar mi-aș dori acel Levy de pe vremuri, cel care îl dadea afara pe Martin Jol la pauza meciului cu Getafe pentru că simțea că a atins nivelul de unde trebuie un alt manager. Acest Levy de azi cred că a devenit prea sentimental, iar Poch trebuie scuturat bine și întrebat ce are de gând pe viitor.

Previous ArticleNext Article