Europa League

Vorba lui Sergio Ramos, câteodată e păcat că se dă un singur trofeu.

Pentru Fulham scenariul a fost acelaşi ca în mai toate meciurile de după grupe: aveau de anulat handicapul tehnic printr-o organizare defensivă impecabilă. Şi aşa s-a şi întâmplat -€“ efortul colectiv şi devotamentul cu care au respectat planul tactic i-a ţinut în joc vreme de 116 minute. Nu e puţin când te gândeşti că Aguero o va costa pe Chelsea mai mult decât tot lotul lui Fulham la un loc. Până la urmă însă, a câştigat echipa care a căutat mai mult golul, care a încercat să joace mai ofensiv şi care i-a avut pe singurii doi jucători de clasă mondială de pe teren, perechea sclipitoare Aguero – Forlan.

„Nu credeam c-o să ne facă să suferim atât!” declara Forlan la conferinţa de presă de după meci. Ce cuvânt potrivit! Atletico s-a văzut anulată aproape un meci întreg de o echipă ermetică, organizată impecabil tactic şi defensiv. Până la urmă, diferenţa a făcut-o calitatea excepţională a vârfurilor sud-americane a lui Atletico, care au expus limitele cuplului de fundaşi centrali ai englezilor. Şi în dubla cu Wolfsburg, Dzeko a dansat pe lângă Hangelaand, a cărui înălţime îl face vulnerabil în faţa atacanţilor agili.

Dacă e să ne luăm după clasamentul șuturilor la poartă, Fulham a fost una din cele defensive echipe ale acestei ediţii de Europa League. Atu-ul lor a fost de-a lungul sezonului o posesie prelungită, dublată de o eficienţă remarcabilă în puţinele situaţii de gol. Ieri au gestionat posesia un pic cam neglijent astfel că singurele şanse au venit la cele două şuturi ale lui Simon Davies, unul din ele aducând egalarea. Mai ales în ultima jumătate de oră, Fulham ar fi putut să pună mai serios la încercare defensiva spaniolilor, care a încasat 58 de goluri în 37 de meciuri în Primera. Englezii sunt însă la capătul unui sezon care a început în iulie 2009 şi au cam scos limbă pe-afară din minutul 70 încolo.

O finală nu atât spectaculoasă cât cinstită, cu două echipe jucând în spiritul fotbalului curat. A lipsit cinismul tragerilor de timp sau al simulărilor, poate şi datorită arbitrului Rizzoli care, după mine, a condus superb meciul. Ne-am obişnuit să punem arbitrii la zid, dar aseară am văzut unul din cele mai bune arbitraje ale sezonului. Fluierul final i-a găsit pe Lilly Allen şi Hugh Grant sfâşiaţi de şansa ratată, şi pe fanii lui Atletico sărbătorind ruperea blestemului în piaţa Neptuno, pe care după 14 ani, de la dubla din 1996, au făcut-o pentru din nou a lor.

Panaceul pentru fotbalul blindat pe care Mourinho l-a arătat lumii pe Camp Nou, a venit la doar o zi distanţă. Dacă fotbalul a murit miercuri la Barcelona, el a înviat joi în sud-vestul Londrei.

Nu, n-am ajuns cu toţii într-un univers paralel, Fulham chiar e echipa engleză care ajunge cel mai departe în cupele europene.Ca să avem măsura întreagă a ce s-a întâmplat aseară pe Craven Cottage trebuie întâi să aruncăm o privire peste cazierul fotbalistic al clubului din SW6. Fulham e o echipă care n-a câştigat nimic în 131 de ani de istorie. Dar absolut nimic. Cel mai aproape au fost în 1975 când au pierdut în faţă lui West Ham finală cupei.

Cineva povestea că, având doar 12 ani atunci, s-a simţit strivit plecând de la stadion alături de maica-să. Încercând să-l consoleze, dânsa i-a arătat un moşulică de 80 de ani care plângea: „Vezi tu, omul ăsta a aşteptat toată viaţa ca s-o vadă pe Fulham într-o finală.” Povestea lui Fulham e povestea unei echipe remarcabile prin desăvârşirea cu care a reuşit să fie mediocră mai bine de un secol. Fulham a ajuns la fundul sacului în sezonul 95-96 când a terminat pe locul 17 din 24 în a patra divizie a fotbalului englez.

Un retur pentru istorie

Acum înţelegeţi de ce semifinala cu Hamburg era un eveniment de dimensiunea unei eclipse de soare. Bobby Zamora, vârful care înviase în acest sezon un sud-vestul Londrei, era dat accidentat înaintea meciului. Un examen fizic cu doar două ore înainte de start şi o injecţie în tendonul lui Ahile, l-au făcut apt pentru titularizare, deşi se vedea cu ochiul liber că a pierdut din fluenţa mişcării. Zamora marca în secunda 20 împotriva lui Wolfsburg, dar n-a probat acelaşi sânge rece în minutul 2 al partidei cu Hamburg, când, după un un-doi cu Gera, a rămas singur cu Frank Rost, pe care n-a reuşit să-l învingă. Hanseaticii au pus apoi stăpânire pe meci, mult mai autoritar decât o făcuseră pe propriul teren în tur.

La mijlocul primei reprize, lovitura liberă a lui Petric de la 25 de metri, cu o traiectorie în semn de fulger pe orizontală s-a înfipt în vinclul lui Schwarzer, deşi părea că se va opri în Hammersmith End. Englezii oftau. Bloody Petric, acelaşi vârf croat care în noiembrie 2007 pedepsea Anglia pe Wembley tot cu un şut de la distanţă.

Timp de o oră Hamburg a continuat să-şi ţină adversarul la respect. Zamora fusese schimbat şi Fulham nu dădea nici un semn că ar avea de gând să întoarcă rezultatul. Nici că ar fi fost un moment mai potrivit pentru fani să se resemneze cu ce era deja o performanţă unică în istoria clubului. Dar ce au făcut suporterii ăştia admirabili? S-au ridicat toţi în picioare şi au început să cânte: „Stand up if you still believe!” Cum putea fotbalul să le refuze fericirea unor fani cu un asemenea spirit?

Întâi Gera l-a căutat pe Davies cu minge în D-ul de la marginea careului. Galezul, de care se îndoise atâta lume pe Craven Cottage, preia subtil cu călcâiul, îşi întoarce adeversarul şi trimite mingea pe lângă Rost. Un gol de care Berkamp ar fi fost mândru. Şase minute mai târziu, Davies centrează din corner, mingea ricoşează norocos la Gera care o împinge în poartă din câţiva metri.

Unchiul Roy – nespecialul

Când a intrat la conferinţa de presă de după meci, Hodgson a avut de aşteptat câteva minute bune până când toată lumea din sală s-a oprit din aplauze. Un omagiu sincer, născut din respectul şi admiraţia pe care o breaslă întreagă de gazetari sportivi a ajuns să i le poarte unui antrenor pe care nu înţelegeau cum l-au subapreciat atâta timp. Roy Hodgson, barem cu cariera lui nomadă, are toate calităţile marilor antrenori pe care Anglia i-a dat atât de rar, dublate de un caracter de sfânt. După fluierul final, Hodgson şi-a îmbrăţişat secunzii după care a traversat terenul strângându-le mâna adversarilor prăbuşiţi pe gazon. Fără descătuşări revansarde, doar mult bun-simţ.

Cu un ochi pentru chilipiruri demn de un bijutier, Hodgson a compus o echipă glorioasă cu un carnet de cecuri care avea doar câteva file. Iată cât au costat eroii de aseară: Schwarzer – gratis, Konchesky – £2m, Pantsil -€“ £1.5m, Hangeland – £2.5m, Hughes – £1m, Murhy -€“ neconfirmat, Gera -€“ gratis, Duff – £2.5m, Etuhu -€“ £1.5m, Davies -€“ £2.5m, Zamora -€“ £4.8m. Ăştia-s oamenii cu care a plecat la drum Hodgson la sfârşitul lui iulie anul trecut, într-o campanie care debuta la Vilnius cu Vetra. Au urmat pe rând Roma, Sahtior, Juventus, Wolfsburg şi Hamburg.

Cel mai important meci din istorie

Urmează Atletico, în ceea ce GSP-ul numeşte obscen „o finală second-hand”. Apropo de discuţia de acum câteva zile, aproape c-aş zice că suntem destui, citind comentariile care remarcau aproape unanim că singurul lucru de mâna a doua din ecuaţie e autorul articolului, în care aflăm că Gera a marcat cu capul din corner, specialitatea casei (au corectat între timp). Nu poţi să cobori atât de jos nivelul scriiturii fără să te aştepţi să fii penalizat. N-ai cum! N-ar strica ceva mai puţine anchete politice şi ceva mai mulţi jurnalişti care chiar să vadă meciurile despre care scriu. Depăşind momentul, cred că avem o finală de prima mână sub toate aspectele, cu Fulham întâlnind una din echipele cu cei mai loiali fani din Europa, în ciuda faptului că au suferit atât de-a lungul istoriei. Va fi al 63-lea meci al sezonului pentru Fulham!

Liverpool a făcut încă un meci mizerabil în deplasare, fiind învinsă de o echipă care nu mai câştigase în Europa din august 2009. Iertaţi-mă că nu scriu o cronică întreagă, dar a fost un meci plictisitor ca o meditaţie la chimie. Liverpool a reuşit să fie mai mediocră decât de obicei, reprimandu-şi orice intenţie de juca ofensiv. Fără Torres, cormoranii sunt la fel de periculoşi ca Stoke. Apropo de Nando, Mancini a sugerat public pentru prima dată că City au £50m puşi deoparte şi un salariu săptămânal de £200 de mii pentru a-l aduce în Eastlands.

Fanii vor mai mult de la N’Gog, dar dacă el e omul pe care-l aştepţi să decidă calificarea într-o semifinală europeană, e clar că ai greşit pe undeva. Francezul e un puşti de 21 de ani, adus cu £1.5m, şi livrează exact ce te-ai aştepta la banii ăştia -€“ adică nu prea mult. Calificarea nu e nici pe departe jucată, să nu uităm că fundaşii centrali ai spaniolilor sunt de-a dreptul caraghioşi, dar cineva va trebui să-i încerce pe Anfield ca să le dea şansa să greşească. Dacă Liverpool ratează finala, n-aş vrea să fiu acolo când se va trage linie după acest sezon. Vara îi prinde pe „cormorani” având nevoie de jucători noi, de un antrenor nou, de proprietari noi şi de un stadion nou. Însă cu Torres, Gerrard şi Benitez pe picior de plecare, Liverpool îşi vede dizolvate ambiţiile de a îşi păstra poziţia în elită.

Partea bună acestui meci e că mi-a dat şansa să aflu mai multe despre Atletico, o echipă fermecătoare despre care am să scriu mai multe în ajunul returului de săptămâna viitoare.

Când ţii cu o echipă de mijlocul clasamentului ca Fulham, astea sunt nopţile care dau sens anilor la rând în care nu se întâmplă mare lucru

N-aş fi crezut că am să apuc ziua în care Fulham să salveze onoarea europeană a SW6-ului, cod poştal pe care îl împarte cu Chelsea. Seara a început prost pentru englezi, Trezeguet deschizând scorul după doar 80 de secunde de joc. E uşor să îţi pleci capul când te gândeşti că trebuie să înscrii de patru ori, dar Fulham n-a făcut-o.

Bobby Zamora, tocmai cel care îşi îndemnase colegii la calm înaintea partidei, a egalat repede după ce a preluat o minge pe piept şi a şutat cu sete în plasa lui Chimenti. Punctul-cheie al meciului a fost eliminarea grăbită a lui Cannavaro pentru un fault la Gera, deşi ungurul era departe de a fi într-o poziţie iminentă de a marca, cum zice la regulament. Acelaşi Bobby Zamora ciupeşte o minge peste apărarea lui Juve, Davies centrează pe jos în faţa porţii de unde Gera finalizează fără emoţii cu latul.

Nici nu începuse bine repriza secundă când arbitrul Kuuipers a îngenuncheat-o încă o dată pe Juve – penalty acordat greşit după ce Duff a şutat în mâna lui Diego din câţiva metri. Gera transformă impecabil, egalând situaţia la general. Fulham avea practic o repriză întreagă în superioritate numerică pentru a încerca să tranşeze calificarea.

Izbăvirea a venit în ultimele minute, convenabil pentru o noapte care încerca să intre în istorie. Din marginea careului Dempsey a găsit vinclul cu un lob în diagonală fără măcar să privească poarta, lovitură de o delicateţe neverosimilă pentru un yankeu. După Roma şi Shakhtar, Juventus se predă la rându-i în faţă uneia din cele mai frumoase echipe ale acestei ediţii de Europa League.

Uitându-te peste clasamentele primelor divizii din Anglia, cu foste campioane ancorate în anonimatul eşaloanelor inferioare, ai senzaţia ca fiecare club a avut la un moment dat în istorie momentul sau de glorie. Nu şi Fulham. Pare greu de crezut dar asta a fost cea memorabilă noapte din istoria Cottage-ului, cea despre care fanii vor spune peste ani: „Am fost acolo!”

Un club special

Fiind la un sfert de oră de Cottage, Fulham e echipa pe care am văzut-o cel mai des cât eram la Londra. Fără să înţeleg exact de ce, simţeam că e un club special. Explicaţiile au venit pe parcurs şi ţin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului englez, în sensul că e greu să le percepi din afară. Fulham e o echipă… cumsecade, cu un aer „community friendly”, pe care e greu să-l găseşti în altă parte. Da, fără îndoială că sunt galerii mai vocale prin alte părţi, dar dacă vrei să ieşi la „a pie and a pint” fără să vezi degete în V în stânga şi în dreapta, nu există loc mai bun decât Craven Cottage.

Acest stadion romantic aşezat pe malul Tamisei, cu duşumele de lemn şi acel pavilion anacronic, te poartă în anii fotbalului interbelic când jucătorii veneau la meci direct din oţelării. Şi atunci te mai miri că Fulham-ul e „everyone’€™s favourite second team”? Cum spunea cineva, dacă nu-ţi place Fulham ar trebui să-ţi faci un control psihologic.

Mr. Roy Hodgson, un antrenor erudit

Pentru un club cu aşa o tradiţie, lui Fulham cu siguranţă i-a luat ceva timp până să îşi găsească un antrenor care să o complementeze. Roy Hodgson e un gentleman de modă veche, căruia i-au trebuit 30 de ani de antrenorat până să ajungă profet în ţara lui. Hodgson a debutat ca antrenor în Suedia la Halmstads în anii ’70 şi de atunci a antrenat din Italia până în Emiratele Arabe Unite. Unii din voi poate vi-l amintiţi ca selecţioner al singurei echipe care ne-a făcut de râs în ‘€™94, Elveţia. Hodgson a preluat-o pe Fulham în iarna lui 2007 şi după începutul mandatului nimeni nu le mai dădea nici o şansă să evite retrogradarea. Cu un sfert de ceas înainte de finalul sezonului, Fulham erau ca şi picaţi în Championship, când a venit capul salvator al lui Danny Murphy împotriva lui Pompey.

Asta e Roy Hodgson, un domn conservator şi discret, care n-are vehemenţa lui SAF împotriva arbitrilor şi nici abilitatea lui Wenger de a găsi scuze. „Nu cred în inovaţie, majoritatea antrenamentelor pe care le fac sunt jocuri 11 la 11” declara el pentru Independent. Ţineţi-vă bine, mai urmează:

Multe din activităţi îţi fac gândurile să alunece din nou către fotbal, dar literatura îţi poate ocupa mintea. Am citit majoritatea cărţilor lui Milan Kundera, John Updike, Philip Roth, unele din ele de mai multe ori.

Aşa că vă întreb, Magiun Barbu ce-o fi având pe noptieră?