Premier League

Un articol scris de Filotas

Un antrenor îmbrăcat într-un costum negru impecabil urmărea ultimele pase ale unui meci care avea să între în istorie. Grecia, campioană europeană din 2004, avea să piardă în fața Insulelor Feroe, acasă. Ranieri se uită fix în teren, și probabil vede totul ca o pastă groasă ce i se scurge prin față ochilor. Trebuie să i se fi părut că are ceva din cinema-ul italian neorealist, cu melanjul de figuri sărace, actori amatori și cadre desprinse din cotidian ale acestui stil cinematografic. Acum, funcționari bancari, pescari, contabili și ingineri se bucură exploziv, după o victorie istorică. Lui Ranieri trebuie să-i fi trecut prin cap, ca o viziune, crâmpeie legate din cei 30 de ani de carieră, de la Cagliari, la Romă, de la Chelsea la Valencia, și de la Monaco la Grecia.
La conferința de presă, întrebat dacă are o explicație pentru acest eșec, Ranieri a răspuns egal, pe un ton aproape împăciuitor, privind detașat undeva departe: “nu am explicații pentru acest rezultat. I-am văzut pe băieți motivați, credeam că vom câștiga”.

Pentru Ranieri trebuie să fi fost un moment în care, uitându-se încă în urmă, a simțit ce înseamnă cu adevărat trecerea timpului. Poate a fost un moment în care, în sinea lui, a început să lase să între mai mult din acele gânduri ce sunt lăsate să aștepte de obicei la ușă oamenilor de acțiune: ce a fost mai bun a trecut, acum mă apropii de ora bilanțului. La fel ca Umberto D, pensionarul din filmul lui De Sica, ce își trăiește ultimii ani neînțelegând modernitatea ce îl strivește.
În același timp, înfigând degetul în rană, președintele Federației Greciei, Georgios Saris, cu o față lungă pe care se citea un soi de anxietate nedisimulată, declară că “alegerea antrenorului pentru națională a fost una dintre cele mai nefericite, și pentru asta îmi cer scuze; iar asta a rezultat într-o imagine atât de proastă pe care naționala a arătat-o în față fanilor”. 

Ranieri pleacă după doar 4 meciuri oficiale.

*

Cu doar o săptămâna în urma acelui meci de pomină, Leicester City FC, club din inimă East Midlands-ului, pierdea al șaptelea meci din cele 11 pe care le disputase până atunci. Cu doar 9 puncte, clubul ocupa poziția a 18-a în Premier League, și un aer de profundă tristețe începea să se simtă printre fanii Vulpilor. Nu trecuseră decât 6 ani de la acel moment când mii de oameni plecau capul după meciul egal cu Stoke City, ce avea să trimită oficial clubul în Division One, al treilea eșalon fotbalistic, pentru prima oară în istorie. Stoke City-ul lui Tony Pulis promova în Premier League într-o mare de suporteri entuziaști ce invadaseră terenul, în timp ce Leicester, un club cu o istorie de 124 de ani, cunoastea o nouă descindere în infern. De atunci, au ieșit din infern, noul patron thailandez ridicându-i încet până în Premiership. Acum însă, speranța era doar o marfă rară și volatilă și puțini credeau că se vor mai salva. Și odată reajunsi în Championship, cine știe ce se putea întâmpla.

La finalul sezonului însă, conduși de un nou antrenor, Nigel Pearson, Vulpile au reușit un mic miracol, salvându-se de la retrogradare prin evoluții entiziasmante din a doua parte a sezonului. Viitorul sună bine.

În iunie 2015 însă, într-o cameră de hotel din Thailanda, trei tineri sunt filmați în mijlocul unei orgii cu o prostituată. Cei trei petrecăreți erau jucători ai lui Leicester, echipă aflată într-un turneu de pregătire în Asia. Unul dintre ei, James Pearson, era fiul antrenorului echipei.  După câteva zile, divorțul dintre Pearson și Leicester a devenit oficial, forțând conducătorii echipei să demareze procesul de selecție a noului antrenor. După eșecurile cu Guus Hiddink și Martin O’Neill, noii proprietari l-au ales pe Claudio Ranieri. Cel supranumit în media engleză “The Tinkerman”, după ce în perioada Chelsea obișnuia să schimbe atât de des formațiile tactice încât fanii erau aduși la exasperare. Totul culminând cu acele schimbări fantasmagorice din meciul cu Monaco din 2004 (pierdut cu 3-1) ce au trimis formația franceză într-o finală cu Jose Mourinho și pe Ranieri într-o ședință cu noul proprietar în urma căreia a început să-și facă bagajele. Același Mourinho avea să-l înlocuiască pe italian după al patrulea sezon la Chelsea și primul cu noul proprietar, un anume Roman Abramovich.

Ranieri avea în spate un CV decent, însă ultimele aventuri începuseră să-i dea un pic de dreptate lui Mourinho și rant-ului sau celebru: “Ranieri? Ranieri e un tip care are mentalitatea cuiva care nu trebuie să câștige”. După începuturile fulminante cu Cagliari, pe care a promovat-o din Serie C în Serie A, au urmat Roma, Fiorentina, Juventus, dar și Inter și Valencia, sau Monaco, ultimul club antrenat înainte de Leicester. Câteva trofee minore, o mare dezamăgire cu Roma, pierzând la limită titlul în primul sezon, și chiar o înfrângere undeva în Europa de Est, în 2005, în Cupa Uefa, după 2-0 acasă. Pe un teren mocirlos, echipă gazdă revine și câștiga la penalty-uri. Acea echipă se numea Steaua București și Ranieri antrena pe atunci Valencia.

Tot acest parcurs sinuos i-au făcut pe mulți să privească cu neîncredere noua numire. Mai ales la un club ca Leicester, cunoscut că yo-yo club, adică un club care urcă și coboară între divizii (16 retrogradari și promovări în întreagă istorie), fără realizări speciale. Ce poate aduce bătrânul Ranieri, bătut până și de Insulele Feroe? The Guardian titra ironic “dacă proprietarii au căutat un Mr Nice Man, l-au găsit. Dacă însă au căutat pe cineva care să le salveze clubul de la retrogradare, se poate să fi găsit omul greșit”.

*
FC Leicester City s-a înființat undeva acum 124 de ani, în secolul XIX. O mână de tineri, ce citeau Biblia într-o mică capela din mijlocul Angliei, au înființat în 1884 Leicester Fosses (după numele terenului viran unde își desfășurau meciurile). Leicester, aflat în inima Angliei, a fost încă din vremea romanilor ca așezare, un punct de unde pleci spre alte destinații. O răscruce de drumuri, unde nu zăbovești prea mult. In 1884 era un oraș al producătorilor de textile și de încălțăminte, unde rugby-ul era primul sport și  fotbaliștii trebuiau să plătească chirii pentru tot soiul de terenuri unde să poată joace.

De atunci, Leicester a jucat 4 finale de FA Cup, le-a pierdut pe toate, și cea mai bună clasare în prima ligă engleză a fost în 1929 (locul 2). Au mai fost de atunci doar de 2 ori pe primul loc în clasament înainte de 2015: în 1963 și 2000. Se poate spune deci că Leicester City nu a fost niciodată un mare club englez, așa cum Leicester, ca oraș, nu a fost un centru de patriotism local, capabil să aibă o identitate proprie care să transceadă interesele de urbe provincială. De altfel, Leicester este un oraș cu o populație de origini foarte diverse, unul din orașele britanice în care albii tind sa devină minoritari. Demografia arată că există mari grupuri de Hindu, musulmani sau sikh iar componența echipei arată cât de diverse sunt originile jucătorilor: Algeria, Polonia, Argentina, Japonia, Elveția etc…

Singurul eveniment major din ultimii ani din oraș, descoperirea rămășițelor lui Richard al III-lea, a dat însă un impuls neașteptat ideii de coagulare civică.
Acum, acest impuls este depășit cu mult de faptul că, după 26 de meciuri, acest club este pe primul loc în cea mai disputată Ligă de fotbal din lume.
Așa cum se întâmplă întotdeauna pentru evenimentele extraordinare care nu pot fi prevăzute, întâlnirea fatidică dintre un bătrân antrenor italian, aflat la finalul unei cariere în primul rând lungi și un club obișnuit cu allez-retour-urile exasperante între divizii a creat o lebăda neagră perfectă.

Așa cum este și jucătorul emblematic al acestei echipe nebune de flaneuri sportivi. Singurul englez cu adevărat remarcabil din echipă, Jeremy Vardy, semna în 2012 pentru 150,000 de lire un contract pentru Fleetwood Town, venind din Liga a 7-a a sistemului de fotbal englez. Astăzi are 28 de ani, este golgeterul Premier League, și probabil va face în viitor subiectul unui film de Hollywood, așa cum se întâmplă de obicei cu poveștile extraordinare ale umanității, care sunt reciclate și condensate pe marile ecrane pentru ca uimirea să nu moară niciodată. De această dată, s-ar putea ca regizorul să nu mai fie nevoit să hiperbolizeze o situație reală: nu prea mai sunt hiperbolizari de adăugat despre un băiat care și-a trăit propria producție cinematografică desprinsă parcă din curentul neorealist italian al oamenilor săraci și muncitorilor care se luptă pentru supraviețuire: a muncit într-o fabrică de fibre de carbon, și-a dat demisia din cauza problemelor la spate și în câțiva ani câștigă 45,000 lire pe saptamana și conduce o uimitoare de renegați foști amatori spre primul titlu din istoria clubului.

Într-un sezon care Chelsea cunoscut o demantelare uimitoare, unde United este ironiilor propriilor fani, unde City de aceeași de care-marcat traseul din ultimii ani, un club despre care nimeni nu știa nimic, Leicester, este lider după 26 de etape, cu cele multe goluri marcate jucând un fotbal tăios, pe alocuri neiertător, ciudat, expansiv pe care au putut -l oprească.

Pentru fotbalul modern, care se învârte în jurul banilor, și unde marile echipe necesită multe investiții pentru a crea un nucleu de succes, povestea lui Leicester pare una de basm. Nu sunt foarte multe explicații pentru această manifestare a hazardului și nici nu cred că trebuie neapărat să căutăm vreuna. Poate e mai bine doar să ne așezăm toți pe scaunele noastre, în acest început de Cinema Paradiso și să lăsăm proiecționistul să continue să-și facă treaba, indiferent de cum va alege să termine această frumoasă poveste. Pentru că se va termină în curând, și ne vom întoarce la rutina explicațiilor matematice până când același proiecționist plictisit va alege, peste mulți ani, să mai pună pe ecrane o poveste asemănătoare.

“Whatever you end up doing, love it. The way you loved the projection booth when you were a little squirt” Cinema Paradiso