Stiri

And so it begins… Calendarul sezonului 2010-2011 a început pe Wembley cu uvertura anuală care e Community Shield-ul, intre Chelsea şi Manchester United. Câteva gânduri despre meciul de ieri:

– în mod tradiţional, Supercupa e un dans al păunilor din Premier League, care îşi înfoaie achiziţiile cu care vor ataca noul sezon. Nu şi de data asta. Pentru toate cluburile, cu excepţia lui City, a fost o vară mai austeră decât economia Greciei.

– cu atât mai nimerită pare semnarea lui Chicharito pentru doar £7m. La fel ca în turul nord-american, Hernandez a impresionat prin fentele subtile şi mişcarea perpetuă din teren. O efervescenţă molipsitoare din care a ieşit până la urmă şi un gol comic marcat cu faţa.

– omul meciului a fost Paul Scholes, care a făcut ce face de-o viaţă: a început meciul cu o alunecare rudimentară, după care a pulverizat pase remarcabil de precise în toate direcţiile.

– Chelsea a părut mai răsuflata decât o halbă de bere uitată pe plajă. Am văzut aceleaşi perechi de picioare desenând aceleaşi faze. Aşteptam să văd puştii de la academie lăudaţi de Ancelotti la capătul sezonului trecut, dar singurul care a prins 10 minute pe final e Bruma. Ştiu, se mizează pe coeziune şi omogenitate, dar singurele nume noi care şi-au făcut loc în echipă în ultimii trei ani sunt Malouda şi Anelka. În rest avem echipa pe care a lăsat-o Mourinho. Solidă şi funcţională, e drept, dar a cărei data de expirare se apropie. De văzut ce va putea schimba Ramires, despre care Kaka a spus recent că în doi ani va fi cel mai bun mijlocaş din lume.

Barcelona a anunţat azi că negociază un credit de 150m de euro, din cauză că are probleme cu plata salariilor pe luna iulie. Hang on a minute, vorba lui Sid Lowe, păi nu vorbim de clubul cu „un model economic solid şi sustenabil”, acelaşi club care a terminat ultimul sezon pe profit? Cum naiba să nu-şi mai poată plăti jucătorii?

Situaţia financiară a Barçei mă preocupă încă de când Sandro Rosell a fluierat în biserică, vorbind de un nivel stratosferic al datoriilor. Asta deşi raportul contabil pe sezonul 2008/2009 relevă faptul că clubul e aproape de break-even, iar de atunci Barça n-a luat decât un împrumut de 29m de euro în februarie de la La Caixa. De unde şi până unde cele 489m avansate de Rosell?

Confuz fiind, am săpat un pic în căutarea unei explicaţii, pe care am găsit-o până la urmă la Swiss Rambler, una din vocile importante ale economiei fotbalului. El pleacă de la faptul că fiecare manipulează termenul de datorie în funcţie de propriile interese. Clubul în sine are interesul de a prezenta un model de business îngrijit, aşa că prin datorii înţelege strict banii care îi datorează băncilor, adică în jur 30m. Dacă adaugi toate obligaţiile financiare şi dobânzile pe care Barça le are de plătit, ajungi undeva la 200m de euro. Rosell a umflat datoria până aproape de 500m, încercând să convingă lumea că preţul succesului din mandatul lui Laporta a fost cumpărat pe bani grei.

Că Laporta şi Rosell manipulează dimensiunea datoriei după bunul lor plac, asta ar fi varianta optimistă. Cea pesimistă ar fi că Barça a cam ajuns la fundul sacului. În cazul oricărei companii care anunţă că trebuie să împrumute bani ca să-şi plătească angajaţii, asta e concluzia logică. Plata angajaţilor se amână abia după ce ai epuizat orice altă metodă. În cazul Barcei înţeleg că nu se pune problema neapărat de a nu mai avea bani, ci de a nu mai avea bani în momentul asta. Probleme cu cash-flow-ul generate de situaţia economică din Spania, care i-a adus pe unii din partenerii Barçei în imposibilitate de plată. Dintre toţi se distinge Mediaproduccion SL, compania care gestionează drepturile de televizare, care în cazul Barçei ajung la 1 miliard de euro pe durata a 7 ani. Compania asta a cerut protecţie împotriva falimentului din partea statului pe 16 iunie. Necazul e că dacă contractul Realului cu Mediaproduccion e asigurat, adică madrilenii îşi primesc banii chiar dacă dă faliment, al Barçei nu e.

Evan, Shininq, Andrei, corectați-mă dacă greșesc…

„My attraction to Real Madrid is due to its history, its frustrations in recent years and its expectations to win. It’s a unique club and I believe that not to coach Real leaves a void in a coach’s career.”

Sialkot e oraşul pakistanez care de aproape un secol dă lumii majoritatea mingilor de fotbal. În timpul Primului Război Mondial, de aici plecau mingile pentru trupele britanice din toată lumea. După câştigarea independenţei, oraşul a devenit treptat capitala mondială a producţiei de mingi de fotbal. Recunoaşterea a venit o dată cu celebra minge Tango a Campionatului Mondial din 1982. Mingile Nike cu care se joacă în Premier League sunt făcute tot aici. De fapt, dacă aţi tras vreodată un şut la poartă, aţi făcut-o probabil cu o minge cusută în Sialkot.

Treptat însă, tehnologia subminează meşteşugul cusătorilor de mingi pakistanezi. Previzibil, China vine din urmă. Asiaticii au deja un deceniu de când produc mingi cusute şi lipite la maşină, de o calitate inferioară dar mult mai ieftine. O maşină de cusut produce 36 de mingi pe zi faţă 6 ale unui cusător priceput, care câştigă 4$ pe zi. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Mondialul din Africa de sud va fi primul în care mingile oficiale nu vor fi produse în Pakistan. „Jabulani” mingea brevetată de Adidas, va fi produsă tot în China printr-un proces elaborat de lipire la temperaturi ridicate. Va costa însă 150$ faţă de 25$ cât costă o minge pakistaneză.

Sialkot-ul încearcă astăzi să găsească un echilibru între tradiţie şi tehnologie. Fabricile pakistaneze au început să automatizeze treptat multe din procese pentru a tăia din costuri. Ele păstrează o cotă de piaţă de 40% prin mingile de calitate cusute de mână, dar în acelaşi timp încearcă să devină din nou furnizorul marilor turnee de fotbal. Forward Group, una din fabricile importante, a convins Adidas să-i permită să producă mingile pentru finala Ligii Campionilor de la Madrid, folosind aceeași tehnică de lipire la temperaturi ridicate. E primul pas pentru a câștiga înapoi dreptul de furniza mingile Campionatului Mondial din Brazilia.

Surse: Wall Street Journal, Der Spiegel

City caută un portar

Man City va primi o dispensă de la federaţie pentru a putea transfera un portar în regim de urgenţă. După ce Shay Given şi-a dislocat umărul în partida cu Arsenal, City mai are doar un singur portar valid în lot, pe Gunnar Nielsen din Insulele Feroe, care a debutat în Premier League weekend-ul trecut. Federaţia permite un astfel de transfer în afara perioadei de mercato, doar în circumstanţe excepţionale, mai precis dacă un club are „mai puţin de doi portari la dispozitie”.

O situaţie ciudată, de a rămâne în criză de portari, pentru unul din cele mai bogate cluburi din lume. Stuart Taylor, rezerva obişnuită e în recuperare după operaţia la genunchi, în timp ce David Gonzalez, a patra opţiune e accidentat la inghinali. City studiază şi posibilitatea rechemării lui Joe Hart de la Birmingham dar Alex McLeish a respins categoric această variantă. Cel mai probabil va fi adus temporar Martin Fulop de la Sunderland, care ar putea avea un rol cheie în lupta la sânge pentru ultimul loc de Liga Campionilor în care City e implicată alături de Spurs, Villa şi Liverpool.

Viitor cenușiu pentru Hull

Retrogradati matematic după eşecul de acasă cu Sunderland, Hull riscă să devină al doilea club după Pompey care intră sub administraţia statului în acest sezon. Cu datorii de 35m, clubul din East Yorkshire, speră să poată renegocia împrumuturile aflate în derulare pentru a evita această situaţie. Hull plăteşte acum pentru politica inconştientă a fostului chairman, Paul Duffen, care a dus nota de plată pe salariile anuale la £40m, asta în timp ce Hull nu are jucători cu o valoare de piaţă ridicată.

Jimmy Bullard spre exemplu, adus pentru £5m de la Fulham deşi a picat testul medical din cauza genunchilor cu probleme, câştigă £45.000 pe săptămână. Cei şapte atacanţi pe care îi are Hull în lot au marcat în total doar 9 goluri sezonul ăsta, dar câştiga împreună £200.000 pe săptămână.

Mare parte din vină o poartă, evident, şi fostul antrenor Phil Brown, care a semnat o serie întreagă de jucători de o calitate îndoielnică. Mai mult, Brown avut a avut grijă să se facă antipatic noilor veniţi, când, după umilinţa de pe Anfield (1-6) din septembrie, şi-a pedepsit jucătorii dând liber personalului de la cantină clubului timp de o săptămâna, timp în care fotbaliştii au fost nevoiţi să îşi cumpere sandwich-uri din benzinăriile din apropiere. Şi credeaţi că Sdrobiş e drastic!