Întreaga istorie a fotbalului italian se citeşte ca o litanie de arbitri cumpăraţi, meciuri şmenuite şi manevre legate de pariuri.

Coppa del Duce

Încă de la Mondialul din ’34, arbitrii au primit o atenţie specială în Italia. Pare neverosimil acum, dar Benito Mussolini însuşi alegea arbitrii pentru fiecare meci. Semifinala cu Austria i-a revenit unui suedez atent instruit, care a avut grijă să nu vadă cum Meazza a intrat ca buldozerul în portarul austriac, care a scăpat mingea, împinsă apoi în poarta goală de Guaita. Gol valabil, n-am văzut nimic, Italia merge mai departe.

Dar acum pe cine pui în finală? Păi tot pe băiatul asta Eklind, dacă tot s-a achitat aşa cuminte de sarcini. Se spune chiar că suedezul ar fi luat cina cu Mussolini în seară dinaintea finalei, dar nu există nici o mărturie.

Tot ce ştim e că Italia a bătut Cehoslovacia (care a avut un penalty clar) în al cincilea minut de prelungire, gol Schiavio după un henţ al lui Meazza. La Coppa del Duce a rămas în Italia şi fascismul a ieşit întărit dintr-un turneu mai regizat decât o piesă de teatru.

The Years of the Golden Fix

Derulăm timpul înainte până în 1965, Cupa Campionilor. Interul lui Herrera (care o dezmembrase pe Dinamo cu 6-0 în primul tur) pierde 3-1 la Liverpool în faţa minunatei maşinării de fotbal create de Shankly. Înaintea returului de la Milano, un ziarist italian îi şopteşte lui Shanks: „N-o să vă lase niciodată să câştigaţi!” Ştia ce spune – arbitrul spaniol Ortiz de Mendibil a tras vădit cu Inter, care a bătut cu 3-0 şi s-a calificat mai departe. E aceeaşi echipă a Interului care a avut o serie de 100 de meciuri în campionat fără vreun penalty acordat împotrivă.

Anii aceia au devenit cunoscuţi drept „The Years of the Golden Fix”, nume dat Brian Glanville, prietenul lui Ioan Chirilă, care a investigat mişmaşurile italienilor:

Three years in a row, Inter made offers to referees in the second legs of European Cup semi-finals to be played at the San Siro and twice it worked, in 1964 and 1965, when they went on to win the final. On the third occasion, in 1966, Gyorgy Vadas, a brave Hungarian official, refused to be bribed. Real Madrid held out and went on to lift the trophy.

Pe lângă asta, Ferruccio Mazzola, fratele lui celebrului Sandro, a publicat o carte în 2004, Il terzo incomodo, în care a acuzat Marele Inter că folosea amfetamine:

Even if just a bench player, I was part of that Inter too. I’ve seen with my eyes how player were treated. I saw Helenio Herrera providing pills that were to be placed under our tongues. He used to experiment on us bench players only to later give them to the first team players. Some of us would eventually spit them. It was my brother Sandro that suggested me that if I had no intention of taking them, to just run to the toilette and spit them. Eventually Herrera found out and decided to dilute them in coffee. From that day on “Il Caffè Herrera” became a habit at Inter.

Zdenek Zeman avea să spună 20 de ani mai târziu că „fotbalul trebuie să iasă din farmacie”. Încă 20 după declaraţia lui Zeman, a apărut o filmare cu Cannavaro, injectându-şi „vitamine” în braţ.

Revenind la arbitri, după toate astea nu e greu de înţeles de ce în Italia ei sunt cornuti şi venduti, şi pleacă mereu de prezumţia de vinovăţie:

Quite simply, for the Italian football fan, the referee is always corrupt, unless proven otherwise. What remains to be discovered is how he is or has been corrupt, in favour of whom, and why. It is this thesis that dominates most discussions of Italian football. (John Foot)

Totonero

Derulând iarăşi înainte, până în anii ’80, ajungem la scandalul Totonero. Ce s-a întâmplat atunci, pe scurt… Italienii nu aveau agenţii de pariuri la vremea respectivă, ci doar nişte schedine cu câte 12 partide din Serie A şi Serie B, exact ca Pronosportul nostru, doar că se numea Totocalcio. Dar cum suporterii voiau şi altceva în afară de 1, X, 2, voiau să mai parieze pe meciuri individuale, pe cine ia titlul, a apărut Totonero, o reţea ilegala de pariuri la negru, controlată de mafia napoletană -€“ Camorra.

Nu e greu de imaginat cum în scurt timp au apărut blaturile. Jucătorii au început să parieze că propria echipă va pierde sau pur şi simplu primeau bani ca să trântească meciul. În martie 1980, totul a ieşit la iveală şi a izbucnit un scandal naţional.

Milan şi Lazio au fost retrogradate în Serie B şi 33 de fotbalişti au fost arestaţi, dar achitaţi ulterior pentru că noţiunea de fraudă sportivă a fost introdusă în legea italiană abia în 1986. Asta n-a oprit pariurile ilegale şi blaturile care au continuat de-a lungul anilor ’80 -€“ ‘€™90, cel mai recent datând din 2004. Totonero a fost doar vârful icebergului corupţiei din fotbalul italian. Câte meciuri sau chiar campionate întregi au fost blatuite în realitate nu vom şti niciodată.

Calciopoli
“
Cel mai recent scandal de corputie şi cel mai important din istorie. A zguduit profund fotbalul italian lăsându-l cu o mahmureală din care nu şi-a revenit nici astăzi. Moggiopoli a dezvăluit unei naţiuni întregi cât de putred e cu adevărat fotbalul italian. Magistraţii au descoperit o reţea de corupţie, construită pe „o cupolă a puterii susţinută de alianţe între directorii unor mari cluburi, impresari şi arbitri”, după cum stă scris în rechizitoriu.

„E exact aşa cum ne-am imaginat” vorba unui jurnalist italian. Conform Gazzettei dello Sport, campionatul era controlat până în cele mai mici detalii, de la transferuri până la golul anulat în ultimul minut, şi de la offside-uri neacordate până la cartonaşele roşii. Moggi controla până şi selecţia reluărilor cu încetinitorul de la „Il processo del lunedi”, versiunea italiană a „Procesului etapei”.

Calciopoli e atât de important pentru că relevă un sistem în care erau implicaţi, arbitri, observatori, jurnalişti, poliţişti, impresari, comisari fiscali, membri ai familiei Agnelli şi chiar Marcello Lippi, antrenorul naţionalei la acea vreme. Şi nu vorba doar de Juventus, ci şi de AC Milan, Fiorentina şi Lazio. In 2006, anul în care a izbucnit scandalul, media spectatorilor pe meci în Italia a fost cea mai scăzută din ultimii 40 de ani.

Problema cu corupția e că pare adânc înscrisă in ADN-ul fotbalului italian. De când a apărut fotbalul în Italia, cineva a încercat mereu să facă o manevră. E, fără îndoială, o reverberaţie a unei culturi care nu condamnă poate la fel de aspru ca în alte părţi furtişagul:

Cheating is thus not seen as morally wrong, just as pushing into a cue in a post office or failing to pay your taxes are not seen as morally wrong. (John Foot)

Sursa foto: Flickr, καρλο [ AKA Gilyo]

Previous ArticleNext Article