Cluburile italiene pur şi simplu nu mai reuşesc să genereze venituri comparabile cu ale rivalelor europene.

În 2005, Italia avea 2 echipe din primele 5 în clasamentul european al veniturilor. Astăzi Milan e cel mai sus şi e abia pe 7. Nu m-aş mira ca în următorii doi ani, când drepturile de televizare se vor distribui mult mai echilibrat decât până acum, Italia să nu mai aibă nici un club în top 10.

Drepturile de televizare

Totul pleacă de la drepturile de televizare. În 1992, când a debutat Premier League, un derby italian avea de trei ori mai mulţi telespectatori în lume decât un derby englez. Treptat, Premier League-ul a devorat cota de piaţă a Serie A.

Stadioanele neîngrijite, fotbalul negativ şi huliganismul au făcut că Italia să rămână nu doar în urmă Angliei ci şi a Spaniei, că venituri din drepturile de televizare globale. Iar drepturile de televizare sunt pâinea şi cuţitul cluburilor italiene, principala lor sursă de venit.

Iată şi o comparaţie a procentelor drepturilor tv din veniturile cluburilor, conform Deloitte: Juventus – 65%, Real 36%, Manchester United – 37%, Bayern Munchen -€“ 26%. Explicaţia e că nemţii, englezii şi spaniolii mai fac bani şi din altceva decât drepturi tv a€“ încasări din ziua meciului şi venituri comerciale. Italienii nu prea.

Stadioane goale

Meciurile din Serie A se joacă frecvent cu stadioane pe jumătate goale (în Serie C e și mai rău). Germania are o medie de 41 de mii de spectatori pe meci, Anglia 35 de mii, iar Italia doar 23 de mii. În Anglia, cluburile mari au un grad de ocupare de 98-99% la meciurile de acasă. În Italia, deşi biletele sunt de câteva ori mai ieftine, cea mai urmărită echipă e Palermo cu o medie de doar 61%.

Dacă nu era de ajuns, stadioanele din Italia sunt în proprietatea primăriilor, cu care cluburile sunt obligate să împartă încasările. Nu mai zic că în Anglia mai cumperi un program de meci, o plăcintă cu carne şi vreo două beri.

Show me the money!

Oricât de mercantil ar suna, marketingul superb în care a fost împachetat Premier League-ul a făcut din fotbalul englez un produs al naibii de bine vândut. Nu e club în primele două divizii din Anglia care să nu vândă carduri, farfurii, ceasuri de perete sau aşternuturi cu stema clubului. Spania a recuperat şi ea mult în ultima vreme.

În timp ce marile cluburile din Anglia şi Spania vând tricouri din Kinshasa până în Tokyo, cluburile italiene nu prea le vând nici la ele acasă, unde fanii preferă de obicei replici contrafăcute si fulare de bișnițari. Pe lângă asta, magazinele cluburilor sunt controlate adesea de grupările ultras sau de organizaţii criminale.

În conculuzie, veniturile tv sunt în scădere, merchendisingul e rudimentar, stadioanele mai mult goale decât pline. O să mă întrebaţi cum au rezistat atâta timp cluburile italiene cu un model de business atât de nesănătos. Au rezistat pentru că cineva le-a ţinut în spate -€“ patronii.

Fotbalul – jucăria patricienilor

Cluburile italiene nu operează după o logică corporatist-democratică, ca în Anglia (ok, minus Chelsea şi City), Spania sau Germania, ci după una a mecenatului. Patronul, fie că e Agnelli, Berlusconi, Moratti, Sensi, Zamparini sau de Laurentiis, îşi face un moft. Unii îşi cumpără colecţii de artă, alţii yahturi, alţii cluburi de fotbal. Când conturile se golesc, vine patronul şi le umple la loc. Când nu-şi mai permite să le umple la loc, apar problemele.

E cazul Romei, care deşi e al 18-lea club european că venituri, abia a reuşit să mai plătească salariile în toamnă. Familia Sensi are datorii de 405 milioane de euro şi probabil va fi obligată să vândă clubul în lunile următoare.

Italia e într-o situaţie asemănătoare cu cea a Angliei din perioadă post-Heysel, în a doua jumătate a anilor ‘€™80, când fotbalul devenise bâlciul întunecat al clasei muncitoare şi a bandelor de huligani. Dar din bube, mucigaiuri şi noroi, fotbalul englez s-a reinventat. Fotbalul italian e prins cu pantalonii în vine de fair-play-ul financiar care vine să pedepsească exact neajunsurile care au dus la decăderea Serie A.

Previous ArticleNext Article