Rugby 6 Nations 2018

O avancronică de ovidiubelge

Tot mai multe voci vorbesc despre revirimentul nordului și de faptul că Turneul celor 6 Națiuni este competiția anuală numărul unu a rugby-ului. E adevarat că Noua Zeelandă rămâne probabil cea mai bună echipă din întreg sportul actual, dar irlandezii au demonstrat că-i pot învinge, scoțienii i-au testat serios în toamnă, iar un meci cu Anglia e așteptat de doi ani de zile de toți iubitorii balonului oval. Să vedem cum stă fiecare echipă la începutul „primăverii rugbistice”.

Franța
Anul trecut începuse bine pentru ei: locul 3 în Turneul din 2017 (depășiți fiind doar de favoritele Anglia și Irlanda), o relativă stabilitate în primul 15, părea că în sfârșit cocoșii reușiseră să pună ceva carne pe ei. Apoi a urmat dezastrul: 4 înfrângeri cu o echipă relativ palidă a Africii de Sud, nicio șansă cu Noua Zeelandă și un abia egal acasă, în fața Japoniei. Urmarea firească nu e greu de intuit: debarcarea după doar doi ani a antrenorului Guy Novès și numirea lui Jacques Brunel. O mișcare neașteptată, căci steaua omului de 63 de ani apusese după 4 ani relativ banali la cârma Italiei. Doar că domnul Brunel fusese în anii 2000 mâna dreaptă a lui Bernard Laporte, pe vremea când actualul președinte al Federației Franceze de Rugby îi conducea pe cocoși.
Mândria Les Bleus ar trebui să fie temperată și în acest an: cu 9 tineri sub 24 de ani în lotul pentru primul meci (urmare a unui plan vechi de aproape 4 ani, prin care cluburile sunt obligate să alinieze un anumit număr de jucători crescuți în Franța), așadar cu jucători ce au o medie de doar 16,4 selecții, o clasare în prima jumătate a clasamentului ar fi aur curat. Dincolo de problema lipsei de experiență generală, echipa tehnică va avea mult de lucru pentru a spori forța unui pachet de înaintare impotent. Actualii înaintași nu câștigă coliziunile, deci nici teren și astfel echipa nu poate pune presiune pe defensiva adversă. Ca urmare, francezii își asumă riscuri în zone și momente când nu ar trebui, iar echipele versate îi vor taxa. De urmărit cum va face față pariul Matthieu Jalibert, o uvertură de 19 ani și cu numai 15 meciuri ca profesionist. Sau ce efecte va avea lăsarea acasă a regelui Louis Picamoles și dacă Kevin Gourdon sau Marco Tauleigne îl vor înlocui. Eu unul sunt sceptic și, la cum arată calendarul din acest an, mi se pare mai probabil un loc 5, cu o victorie doar în fața Italiei.

Irlanda
A treia echipă a lumii își merită cu prisosință locul. Au un ritm de joc impresionant, sunt puternici în toate compartimentele, se bazează pe o bancă de rezerve solidă și au cel mai bun mijlocaș la grămadă din lume, Conor Murray. Nu e de mirare că în ultimul an și jumătate au învins toate cele patru puteri ale sudului, precum și cea mai bună echipa din nord, Anglia. Absențele importante din acest an sunt steaua în ascensiune, centrul Garry Ringrose, dar mai ales la linia a 3-a. De acolo lipsește, printre alții, unul dintre cei mai buni număr 8 din lume, Jamie Heaslip.
Echipa trifoiului este cu adevărat una completă și bine unsă. Impermeabili în defensivă, stabili în fazele fixe, cu un șut aproape impecabil al celor doi mijlocași (de urmărit cârligele lui Conor Murray din spatele grămezii – de regulă mingea are înălțimea și distanța perfecte pentru a putea fi urmărite de aripi – sau cum mintea și piciorul lui Johnny Sexton reușesc să speculeze terenul neacoperit), dar iuți și inventivi pe liniile dinapoi, cu o tranziție rapidă între apărare și atac sau viceversa. Toate sunt rezultatul mânii unui antrenor capabil (neo-zeelandezul Joe Schmidt, la conducere din 2013), dar și calității jucătorilor pe care cele 4 cluburi provinciale (Leinster, Munster, Connacht și Ulster) îi produc neîncetat. Iar posturile lipsă sunt acoperite prin transferuri inspirate: sud-africanul C.J. Stander din linia a 3-a ori centrul de mare impact venit din Noua Zeelandă, Bundee Aki. Dacă toate merg ceas pentru ei – și mă aștept să meargă –, meciul decisiv ar trebui să fie împotriva Angliei pe Twickenham, în ultima etapă.

Anglia
Anglia rămâne favorită și în acest an și e în fața unei premiere: prima echipă ce ar câștiga trei ediții la rând în istoria de 135 de ani a Turneului. Și, cu 22 de meciuri câștigate din ultimele 23 (adică de când i-a preluat australianul Eddie Jones), sunt și în acest an echipa spre care cei mai mulți ochi se vor îndrepta. În 2017 nu au avut meciuri mari, însă e remarcabil că au câștigat cele două partide din vară, din Argentina, chiar în lipsa celor mai buni jucători (și nu au fost puțini!), ce au fost parte din lotul Leilor Britanici deplasați în Noua Zeelandă. Dar 2017 nu a mai fost anul perfect. Nu e vorba doar de înfrângerea din meciul cu Scoția, ci de o ușoară scădere în joc. Au suferit în Turneul de anul trecut, au suferit și în victoria clară cu Australia (30-6) din toamnă. Însă pe de altă parte rămân echipa ce judecă și joacă cel mai bine fazele cheie.
Valoarea jucătorilor ce vin din urmă ar trebui să iasă din nou la rampă în acest an. Lipsesc cel mai bun număr 8 din emisferă, Billy Vunipola, dar și rezerva lui, Nathan Hughes. Deci de văzut cum va negocia Eddie Jones aceste absențe. Dar pe de altă parte revine excelentul finalizator, fundașul Mike Brown, iar trio-ul de la Saraces, Maro Itoje (linia a 2-a), Mako Vunipola (pilier) și Owen Farrel (uvertură/centru) vor fi și ei acolo unde arde. Acești trei jucători sunt cei mai buni pe posturile lor din emisferă. De urmărit acuratețea lui Maro Itoje în tot ceea ce face și cum aproape de fiecare dată ia decizia optimă. Apoi priviți-l pe Owen Farrel, ar trebui să fie dirijorul atacului englez, mintea limpede a echipei și transformerul impecabil dintotdeauna. Dacă reușesc să câștige în etapa a 3-a, pe Murrayfield (și va fi greu!), probabil nimic nu-i va putea opri nu doar din câștigarea trofeului, ci a Marelui Șlem.

Țara Galilor
Aproape jumătate din ceea ce trebuia să fie primul XV galez este accidentat. Iar absențele unor Jonathan Davies (unul dintre cei mai buni centri din lume), Dan Biggar (incontestabila uvertură a ultimilor 10 ani) sau Liam Williams (fundașul titular al Leilor Britanici în toate cele 3 teste cu Noua Zeelandă) par inconturnabile. Dar antrenorul Wayne Gattland a găsit o soluție: coloana vertebrală a echipei este formată din jucători de la Scarlets, cu prima linie din înaintare și 6 din 7 jucători de pe liniile dinapoi de la această formație. Doar că Scarlets nu este doar cel mai bun club provincial din Țara Galilor, ci campioana de anul trecut din Pro12 (campionatul ce reunește echipe din Irlanda, Țara Galilor, Scoția, Italia și, mai nou, Africa de Sud). Și forma lor bună continuă și în acest an, fiind primii în conferința lor și calificându-se în primăvară europeană a Cupei Campionilor Europeni cu un joc entuziasmant.
Așadar ar trebui să vedem un joc mai expansiv al galezilor. De văzut cum se vor comporta în duelurile brutale de pe înaintare ce-i așteaptă cu Irlanda și Anglia și dacă omogenitatea jucătorilor de la Scarlets va fi transferată întregii echipe. O victorie cu Scoția (într-un prim meci ce pare să fie foarte deschis) și măcar un loc 3 ar trebui să fie asigurat.

Scoția
Scoția urcă încet și sigur spre vârful clasamentului mondial (sunt pe locul 5 în clasamentul World Rugby, cea mai înaltă poziție pe care o ocupă de la înființarea acestui top, în 2003). Și asta nu e o întâmplare. La fel cum deloc fortuite au fost performanțele din meciurile cu Australia (19-24, în vară, la Sidney și 53-24, în toamnă, la Edinburgh) și chiar înfrângerea la limită de acasă cu All Blacks (17-22). Creșterea echipei ciulinului se bazează pe un progres constant pe liniile dinapoi, acolo unde inspirația și vraja tinerilor Finn Russel, Stuart Hogg și Huw Jones își pun amprenta în fiecare joc.
Problema scoțienilor în acest an este dată de multele absențe din linia întâi. Marginile și grămezile ordonate sunt platforme de atac pentru marile echipe ale lumii. Și la acest nivel e aproape imposibil să domini fără o grămadă puternică, iar absențele din prima linie ar putea fi călcâiul lui Ahile pentru noul antrenor scoțian, Gregor Townsend. Și, cum că echipa se află în creștere, presiunea pe jucători va fi destul de mare sa confirme ascensiunea și să termine măcar în prima jumătate a clasamentului, căci scoțienii nu au mai fost pe podium din 2013. Anul trecut au clacat în meciul de pe Twickenham, deci mai mult ca sigur își vor vinde foarte scump pielea, în etapa a 3-a, acasă, pe Murrayfield din Edinburgh.

Italia
O nouă lingură de lemn ar fi de evitat. Acesta este obiectivul perpetuu al Italiei în Turneu de aproape 20 de ani. Același bolovan ar trebui dus în vârful dealului și în acest an, dar premisele sunt sumbre: o singură victorie (acasă, în toamnă, 19-10 contra Fiji) în ultimele 11 meciuri. O medie de 34 puncte încasate în partidele de anul trecut. Problema lor continuă este dată de incapacitatea de a-și înlocui jucătorii de calitate de la sfârșitul anilor ‘90, oamenii care practic au adus echipa în Turneu. Și nici nu prea au cum, în condițiile în care ambele echipe din Pro12 încheie aproape fiecare sezon pe o poziție numerotată cu două cifre.
Sufletul echipei rămâne același Sergio Parisse. Talismanicul căpitan al Azzuri-lor, italo-argentinianul de 34 de ani se află la 16 ani distanță de debut și a devenit indiscutabil o legendă a rugby-ului italian. În afara sa, puține nume atrag privirile în echipa antrenată de irlandezul Connor O’Shea: poate uvertura irlandeză Ian McKinley, un om cu o poveste de viață uimitoare (el și-a pierdut vederea la un ochi în 2011, după doar 6 meciuri jucate pentru echipa irlandeză Leinster, s-a apucat de antrenorat în Italia și a revenit pe gazon în 2014, având o pereche de ochelari specială) sau rezerva acestuia, Carlo Canna, o mare speranță acum câțiva ani. În concluzie, o victorie acasă, cu Scoția e tot ceea ce pot spera rezonabil italienii. Ar fi o mare gură de oxigen pentru albaștri, răsuflarea Georgiei e tot mai prezentă în urma lor.

O primăvară însorită și un rugby de calitate vă doresc!

Rugby: concluzii dupa Turneul celor 6 Natiuni

O analiza de Ovidiubelge

Am avut parte de un turneu mai degrabă modest şi asta din două motive: cum ziceam în debutul precedentului articol, după o Cupa Mondială nefastă, echipele se caută, se reconstruiesc, așadar majoritatea au stagnat sau regresat fata de trecuta ediție a celor 6 Națiuni; în plus, când se privește în oglinda, Turneul vede îndărătul aurei de o sută și ceva de ani vechime urma unei Cupe Mondiale unde stelele sudului au strălucit: o umbră de îndoială asupra puterii pe care o mai au nordicii în fața sălbaticilor de pe cealaltă parte a globului. Deoarece rugby-ul jucat acolo este cu adevărat nebunesc, dar despre asta vom vorbi mai la urmă.

 

Anglia a făcut acel salt pe care îl aștepta și merita în același timp. Responsabilul nu poate fi altul decât Eddie Jones, deoarece a creionat traiectoria acelui ultim pas între un loc doi și supremație. Cred că ar merita subliniat în acest context rolul pe care îl joacă antrenorul sportului modern: el este un mentor, ghidează sportivul, îi exacerbează calitățile, îi reda încrederea și creează grupul compact câștigător. De asta avea nevoie echipa trandafirului și jocul englezilor a fost în ultima lună și jumătate corect, coerent și consistent precum un mic-dejun insular. Da, au câteva sincope, dar au învățat sa le acopere și sa insiste în zona atuurilor lor: cuplul de clasa mondiala din linia a 2-a, Maro Itoje și George Kruis, care ma face sa-mi doresc un duel cu gigantii omologi din Noua Zeelanda sau Africa de Sud; numărul 8, Billy Vunipola, combinația perfecta de forță creată de valurile Pacificului de sud (părinţi tongani, cu tradiție îndelungată de rugby în familie) și disciplină englezească de joc; cei trei jucători de pe ultima linie, care se completează de minune și unde fiecare om excelează pe un palier: pe aripi, Anthony Watson e foarte rapid și aproape imbatabil în aer, iar Jack Nowell are placaje de ultima instanţă extrem de valoroase și e un finalizator chirurgical; Mike Brown emană siguranță, forță și curaj, atribute care-l fac unul dintre cei mai buni fundași din emisfera noastră. Nu cred că sunt la nivelul echipelor din sud, dar, dacă își mențin creșterea sub auspiciile australianului din lojă, în 2019 vor fi cei mai capabili să înfrunte supremația acestora.

 

Dacă e sa rămânem în sfera gastronomiei, jocul Franței se aseamănă unui mic dejun „à la française”: o cafea, o baghetă, unt, dulceață, totul acompaniat de un croissant bun pe o terasă umbrită de pe acea Coastă numită de Azur, însa n-o să fie suficient pentru o zi lungă de lucru. Și încă mai e de lucru pentru a finaliza construcția acestei echipe mereu în șantier în ultimii ani. Au perspective bune, fiindcă echipa sub 20 de ani („les Bleuets” – afinele, nu se putea un nume mai franțuzesc de atât) tocmai i-a învins confortabil pe rivalii de peste canal, însă, așa cum plastic se exprima un antrenor federal, după această vârstă urmează un „gol de aer” în cariera tinerilor jucători, pentru că ei părăsesc centrul național de la Marcoussis, și nu sunt apoi angrenați în mecanismele de joc ale echipelor de club. Un răspuns posibil pentru lipsa de talente din XV-le albastru. Altfel, am întrezărit jocul caracteristic al cocoșilor, curajos, riscant (de departe cele mai multe pase din pre placaj, așa numitele „offloads”, 60), dar spectaculos și care se potrivește Franței: legendarul „rugby champagne”. Deși l-au pierdut pe exemplarul Thierry Dussatoir, noul căpitan Guilhem Guirado este pilonul de bază al lotului și unul dintre remarcații acestui turneu. E clar că sunt încă în căutarea unei echipe tip (o problemă a ultimilor ani acest rulaj constant de jucători), a unui cuplu stabil la mijloc (şi, implicit, a unui transformeur constant), a unei înaintări consistente (mai ales în linia a 3-a) și, în general, a unui pragmatism care să le aducă eficacitate în atac (doar 7 eseuri tot turneul, ultimul loc la acest capitol). Cred că rugby-ul francez ar avea mult de câștigat dacă Federația și Liga s-a pune la o masă și ar trasa un plan coerent: cu toate că au scuza decalajului prilejuit de Cupa Mondială, un contra exemplu e dat de suprapunerea semifinalelor campionatului cu meciurile test împotriva Argentinei din iunie. Franța pur și simplu merită mai mult, iar eu încă sper să-i văd într-o zi ridicând delicatul trofeu acordat câștigătorilor cupei Webb Ellis.

 

Deși au terminat în final pe locul trei, Irlanda a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri personale. Este adevărat că pot invoca scuza multor accidentări, dar în rugby nu este timp de prea multe lamentări. Mi se pare că principala lor problemă este dependența de piciorul lui Jonathan Sexton: asta îi face previzibili, unidimensionali, iar dacă planul A nu merge (pentru că uvertura irlandeză nu mai are forma din anii trecuți sau este contrat), opțiunile ulterioare le sunt limitate. Un alt punct nevralgic sunt aripile, departe de viteza și reacția necesare în zilele noastre pe acest post, au preferat să convertească fundași sau centri, s-ar putea să nu fie tocmai cea mai bună idee. Cum spuneam, au început turneul cu un om pierdut în fiecare compartiment de pe înaintare, o înaintare care era punctul lor forte (poate cea mai buna din emisfera nordică) şi care, alături de sus-numitul Jonny Sexon, le adusese precedentele două turnee în bunul şi vechiul stil Anglia 2003 (care depindea la rându-i de un alt Jonny). Am simțit, pe lângă lipsa unor oameni, și pierderea încrederii: așteptau mai mult de la trecuta Cupă Modială, unde pumele argentiniene le-au tăiat scurt de tot aripile și speranțele. Luminile vin din dârzenia pe care o afișează indiferent de context și din capacitatea lor de regenerare. S-a retras Paul O’Connel, crește Ultan Dillane, se accidentează oamenii din linia 3-a, apare CJ Stander (fost căpitan al Baby Boks). Cert e că în ultimele luni echipa trifoiului a apărut nesigură, într-o scădere evidentă şi viitorul antrenorului Joe Schmidt se va decide după infernalele teste din Africa de Sud. Măcar o victorie acolo şi berea irlandeză va aluneca mai viguros spre 2019.

 

Cotată de unii la începutul turneului chiar ca favorită, Ţara Galiilor a jucat la nivelul așteptat, cu prea puține momente excepționale însă. E adevărat, dacă englezii nu ar fi trecut prin transformarea ultimelor luni, probabil ei ai fi câștigat, pentru că, luați om cu om, au un prim XV debordând de calitate în câteva zone, cu o mențiune specială pentru trei-sferturi: dintr-o echipă ideală a competiției nu pot lipsi aripa George North, uvertura Dan Biggar sau centrul Jamie Roberts, la care eu l-aș adăuga pe tânărul pilier Rob Evans. Au afișat însă prea puțin rugby-ul expansiv de care sunt capabili, doar în ultimele 15 minute cu Anglia şi în meciurile de acasă cu Scotia și Italia, echipe nu tocmai renumite pentru apărări inexpugnabile. Când a contat cu adevărat, cu Franţa sau Irlanda (englezii au jucat prea bine împotriva lor în restul de 65 de minute, cele mai bune momente ale oricărei echipe în acest an), au fost rigizi şi neinspirați, o „afecțiune” descoperită de doctorii Wallabies la meciul de la Cupa Mondială. La plusuri aș menționa capacitatea de revenire, cred că meritau să câștige împotriva irlandezilor după ce fuseseră conduși 13-0 în prima jumătate de oră, iar trandafirul englez ar fi pierdut poate meciul dacă mai erau câteva minute de joc. Deși antrenorul Warren Gatland a metamorfozat o echipă ce pierdea la Cupa Mondială din 2007 calificarea din grupă în meciul decisiv jucat acasă în fața Fiji, pentru a reuși Mare Şlem în anul următor (orice asemănare cu povestea Angliei e, desigur, întâmplătoare), simt că în anii ce urmează nu-și vor depăși condiția: în ciuda vârfurilor pe care le-am amintit, ar trebui să acopere câteva posturi, sa crească o bancă la nivelul primilor, să dezvolte un atac mai coroziv în fața bestiilor din rugby-ul actual. Și ce bestie trebuie să înfrunte în luna iunie: Noua Zeelandă.

 

Evoluția Scoției a surprins plăcut în acest an. Doar loculul 4, dar au încântat în multe momente prin jocul elastic, inventiv, deschis, poate tocmai din acest motiv au dat şi jucătorul turneului: explozivul Stuart Hogg. Totuși, el nu rămâne singurul remarcat, pentru că echipa ciulinului are în fiecare compartiment propuneri pentru XV-le campionatului: pilierul dreapta WP Nel, flanklerul John Hardie ori centrul Duncan Taylor. Chiar pierdut meciul împotriva Wallabies de la Cupa Mondială, el a însemnat un declic pentru scoțienii care încep să învețe a câștiga meciuri pe care înainte le pierdeau la limită. Sigur, trebuie să câștige marile meciuri (ultima victorie în fața englezilor e din 2008, iar a galezilor din 2007), în care muchia dintre reușită și eșec e îngustă și tăioasă, dar uite că după 10 ani Franța a fost finalmente răpusă. Următorul pas ar fi să lege aceste victorii (în era profesionistă, au doar 3 contra Angliei și respectiv 4 contra Franței), să-și creeze o aură de echipă de temut sau cel puțin foarte greu de învins. Ar trebui să lucreze la o apărare ce a primit eseu în fiecare meci, 13 în total (în timp ce restul, cu excepția Italiei, au încasat 9 sau mai puține), premisele sunt însă bune, antrenorul Vern Cotter pare a desțeleni vechile mentalități (îmbunătățiri evidente în liniile 1 şi a 2-a, care solidifică fazele fixe ale jocului, grămada şi respectiv marginea), lotul are mulți jucători tineri de calitate, iar Murrayfield de mult n-a mai arătat vigoarea şi speranța din acest an. Se anunță un viitor mai luminos pentru această mare echipă ce nu a reușit să prindă loc în prima clasă a trenului profesionismului.

 

Tot mai multe voci spun că Italia nu-și mai merită locul din turneu. Dacă e să privim spre cealaltă parte a globului, o echipă într-o situație similară, Argentina, a reușit în scurt timp integrarea în Rugby Championship şi nu mai au de îndeplinit decât ultimul şi cel mai greu pas: intrarea în clubul select (de doar cinci echipe!) al celor ce au învins All Blacks. Nu cred că acea zi e prea departe, în timp ce Azzurri bat pasul pe loc din 2000 încoace: 11 linguri de lemn din 17 posibile, exact 2 victorii şi 2 înfrângeri la fiecare Cupă Mondială, o echipă fără direcție. Au deschis bine acest an şi parcă meritau să-i bată pe cocoși, dar apoi s-au scufundat până la 9 eseuri încasate atât de la Irlanda, cât şi de la Ţara Galiilor (67 de puncte primite de la cei din urmă, nu mai luaseră atâtea din 2007, All Blacks, Cupa Mondială, 76-14). În afara cuplului de centri (între care se distinge Michele Campagnaro, o propunere chiar la echipa campionatului) sau a tinerei uverturi Carlo Canna, am remarcat doar inima imensă a căpitanului Sergio Parisse. Din păcate lotul este îmbătrânit, echipele de club sunt pe ultimele poziţii in Pro 12 (cu un esaveraj de sub -200 de puncte fiecare), așadar prea puține speranțe pentru o schimbare structurală. Momentan nu există multe argumentele financiare pentru a vedea meciuri pe Stadionul Dinamo din Tbilisi în dauna unui Stadio Olimpico plin şi în acest an, dar vremurile se schimbă fără prea multe regrete pentru cei ce nu ţin pasul cu ele.

 

La final, o recomandare ușor insolită: Super Rugby, competiția echipelor provinciale din emisfera de sud. S-a ajuns la 18 echipe (dintre care una japoneza şi una reprezentând cvasi-majoritatea jucătorilor naționalei argentiniene, Jaguares) şi tot ceea ce pot spune din firele ce le-am prins (ne fiind televizată la noi) este că veți descoperi un rugby special, jucat în mare viteză, de către atleți impresionanți ce au în același timp o tehnică sclipitoare de mânuire a balonului. Diferențele notabile față de jocul din nord se regăsesc în numărul mare de offloads (în opoziție cu plăcerea de a juca cu grămada) şi mai mic de oameni prinși în aglomerările spontane, ceea ce duce la o minge rapidă, care să fie apoi jucată larg de mai mulții jucători rămași de pe linia de treisferuri. Veți vedea că se atacă mai mult spațiul dintre apărători, ci nu omul, însă, paradoxal, au un joc la sol superior, deoarece calitatea flankerilor le oferă baloane recuperate, pe care le gestionează apoi precis, chirurgical. Cu alte cuvinte, Super Rugby devine un NBA al planetei ovale.

Rugby – turneul celor 6 naţiuni

Ovidiubelge

După o Cupă Mondială nefastă, reprezentantele emisferei nordice pornesc pe lungul drum al construcţiei unor echipe care să le ţină piept titanilor din sud.  Ediţia aceasta din Turneul celor 6 Naţiuni, urmaşul celui mai vechi turneu de rugby din lume (Home Nations Championship, 1883), ar trebui să ne indice dacă noile direcţii duc într-adevăr pe calea cea bună. O scurtă analiză a fiecărei echipe, cu plusuri, minusuri şi, eventual, o privire aruncată în perspectivă.

Anglia

Se aşteaptă enorm de la omul de pe bancă: Eddie Jones, considerat de unii cel mai bun antrenor de rugby din lume, trebuie să ajusteze fin echipa trandafirului, să le readucă dominarea pe înaintare şi să croşeteze acea minte de campion care redă încrederea. Îi văd ca având jucatorii de ¾ cei mai inventivi şi percutanţi din nord, de aceea mă aştept să fie echipa cea mai efervescentă şi plină de „french flair“ în atac. Problema cea mai mare o văd în linia 3-a, ultima Cupă Mondială a dovedit importanţa jocului la sol şi, momentan, nu ştiu dacă în acest compartiment englezii sunt aici la nivelul actual al galezilor sau la valoarea de anul trecut a irlandezilor. Toţi ochii pe linia 2-a Maro Itoje, cea mai de perspectivă propunere a lumii vechi.

Scoţia

După mulţi ani, biletele pentru primul meci pe Murrayfield s-au epuizat iute, semn că a speranţa a revenit în inimile scoţienilor. Un pic supraevaluaţi dupa meciul cu Australia, pentru că au avut un joc neconvingător în grupă, scoţienii trebuie sa confirme curba ascendentă. Se bazează pe o linie 1 omogenă şi stabilă, cu un pilier dreapta excelent, surpinzătorul W.P. Nel, pe linia a 2-a a fraţilor Gray, pe talentul lui Mark Bennett sau explozia lui Stuart Hogg pe liniile dinapoi. Cred că dacă pierd primul meci, o să se spargă valul pe care se află, dacă în schimb îl câştigă, pot fi pretendenţi serioşi. De urmărit John Hardie, în linia 3-a, un import de provenienţă neo-zeelandeză.

Ţara Galilor

Cei mai mulţi specialişti îi dau favoriţi, au rămas stabili după o Mondială în care au lăsat cea mai bună impresie dintre nordici. Una dintre cele mai bune defensive din lume (doar 3 eseuri încasate la Cupa Mondiala!), dragonii ar trebui sa domine la linia 3-a orice echipă din competiție, să aibă cel mai sigur picior, al metronomului Dan Biggar, să se revitalizeze la nivelul centrilor prin revenirea subevaluatului Jonathan Davies sau să-l vedem zburdând pe puternicul şi agilul George North. Semnele de întrebare apar în general la capacitatea de a juca inventiv în atac şi, în particular, la nivelul fundaşului (cu cât success îl va înlocui Gareth Anscombe pe Leigh Halfpenny, una dintre cele mai mari vedete actuale) şi mai ales la impactul ce-l vor avea rezervele pentru liniile dinapoi, Alex Cuthbert a fost deplorabil la Cupa Mondiala, iar nici pe Rhys Priestland nu aş miza pentru o schimbare de tonus dacă jocul o va cere.

Irlanda

A dezamagit la Cupa Mondială. Nu precum englezii, nu au trăit umilinţa cocoşilor cei mândri, dar aşteptam mai mult de la ei. Nu văd de unde ar veni creşterea turaţiei. Piese grele din înaintare pierdute (căpitanul O’Connor retras, Iain Henderson tot în linia 2-a sau Peter O’Mahoney accidentați) sau cu probleme fizice (ambii pilieri titulari, Healey şi Ross, ar putea rata primele 2 meciuri) şi un Jonny Sexton care si-a pierdut din vrajă (şi, împreună cu el, Leinster, echipa regională fanion a Irlandei), fac ca echipa trifoiului să fie cel mult a 3-a favorită. Totuşi, dacă şutul îşi revine şi daca rămân în joc după primele două meciuri, Joe Schmidt ar putea îndrepta corabia spre a 3-a victorie la rând în turneu, un record. De urmărit linia a 3-a Sean O’Brien, care le-a lipsit atât de mult în sfertul cu Pumele (şi care merita suspendat mai drastic), noul căpitan Rory Best, ce a arătat o formă foarte bună la Ulster şi, în general, tinerii care îi vor înlocui pe accidentaţii mai sus amintiţi.

Franţa

Cel mai mare mister de la această ediţie. Ce va putea schimba noul antrenor, având în vedere baza de selecţie? Cum va fi înlocuit imensul Thierry Dusautoir? Va apărea un număr 10 care să impună jocul, constant, sclipitor pe alocuri şi care să se ridice la valoarea omologilor din sud? Vor contrui acel cuplu de centri, stabil şi omogen, atât de necesar în marile meciuri? Îşi va regasi magia şi va reuşi Franţa să o aştearnă peste o structură armată cu determinare şi încredere, elemente ce i-au lipsit de atâtea ori în momentele importante? O certitudine în forţa liniei 1, într-unul din cei mai buni numarul 8 din lume, Louis Picamoles, dar în rest multe întrebări şi aceeași presiune de a câştiga orice meci, deşi e abia pe locul 7 în lume.

Italia

Când căpitanul Serigio Parisse la 32 de ani este principalul om de urmărit,  ai o problemă. Cu el în primul 15, echipa primeşte o infuzie de oxigen şi se transformă într-una determinată şi incomodă. Problema rugbyului italian, deşi cu doar o lingură de lemn în ultimii 4 ani, este ca atât echipa reprezentativă, cât şi echipele de club, par fără identitate şi plutesc fără orizont. Pot avea o şansă în orice meci dacă vor reuşi să-şi ducă adversarii în zona forţei şi a intensităţii fizice (precum în meciul de la Cupa Mondiala cu Irlanda), dar luaţi repede la mână nu cred să facă faţă. Sunt curios dacă noua uvertură, tânarul Carlo Canna, va reuşi să impulsioneze jocul liniilor din spate.